Andrei Rubliov
Înainte de 1989, cea dintâi "catapeteasmă" pe care o descoperisem - ecranul de cinema, cu varianta sa în miniatură: micul ecran TV - avea să prezinte mai cu seamă "funcţionari îmbrăcaţi în costume speciale" sub formă de caricatură. Personajul preotului, în general, nu-şi avea locul în filmele despre "facerea lumii" (fără clase sociale, fără burghezi). El apărea (cu foarte puţine excepţii) - ca "reacţionar", desigur, ca factor de oprelişte în calea "progresului" - doar în acele opere evocând trecutul. Cu atât mai surprinzătoare avea să fie prezenţa unui ieromonah într-un film atipic despre "trecutul istoric" al neamului: Dreptate în lanţuri[3]. Preotul (Vasile Niţulescu) de acolo îşi riscă viaţa adăpostind trei haiduci fugari în ruinele schitului său. Construieşte o fântână din nişte lemne "ca să bea drumeţii" şi, dacă mai are vreme, face şi-o troiţă "să fie-n drum". Şi adaugă: "Fac şi eu să rămână ceva după mine..." Şeful haiducilor, Pantelimon (Ovidiu-Iuliu Moldovan): "Ce să rămână după om? Praful şi pulberea!" Răspunsul preotului: "Rămân faptele. Sapi o fântână, sădeşti un pom. Faci un pod, o punte. Astea rămân..." Aflăm apoi că are copiii (a se citi: fii duhovniceşti) "mulţi, fiecare cu treburile lui". Când unul din haiduci - Dezertorul (Claudiu Bleonţ) - se sinucide, Pantelimon îi duce-n cârcă trupul neînsufleţit la schit[4]. Acolo îl roagă pe preot să-i facă slujbă, dar este refuzat: "N-am voie. Nimeni nu poate să spele păcatul săvârşit!" Pantelimon insistă: "Poate că n-a fost mai păcătos decât noi doi!...", dar preotul rămâne pe poziţie: "Sunt păcate a căror taină n-o putem pricepe, iar răul lor nu-l putem cuprinde... O să-l înmormântăm aşa cum se cuvine, însă fără slujbă." Căpetenia haiducilor nu se lasă: "Plătesc!" Preotul: "Banii n-au ce căuta aici. Păcatul ăsta e fără răscumpărare."
Dreptate în lanţuri
Personajul preotului din Dreptate în lanţuri m-a ajutat mult să înţeleg comentariul filozofului Constantin Noica despre rolul de (potenţial) ocârmuitor spiritual al preotului: "Un singur soi de intelectuali - dacă intelectuali pot fi numiţi - ar avea dreptul, şi au ştiut să şi-l ia uneori, de a cârmui pe oameni: preoţii. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El ştie ce-i omul. Şi nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el ştiind ce e omul dintotdeauna, ştie ce e omul acesta de azi." Preotul ca agent de istorie, aşa cum îl descrie filozoful de la Păltiniş, nu a fost nicicând un personaj care să facă rating. Din mai multe motive. Mai întâi, fiindcă ancorarea în prezent, în acest hic et hunc, presupune multă concentrare, nevoinţă şi, mai ales, disponibilitatea de a te jertfi. Iar jertfa - atunci când nu este mimată, cosmetizată, mediatizată - este o taină şi tainele nu pot fi desluşite decât printr-o taină. Nicidecum prin "explicitare" ori prin "popularizare". Pe de altă parte, "ostaşii martiri cu feţe cuvioase" (Ioan Alexandru) care să îndemne oamenii să fie treji în toate, pur şi simplu nu existau, ca tipologie, în cinematografia românească preocupată nu atât să ajungă la expresie, cât să ilustreze, să moralizeze. Şi încă ceva: adevărul unei taine sălăşluieşte în întuneric, e dincolo de aparenţe, de ceea ce poate fi auzit, se îndepărtează de orice evidenţă, de orice stridenţă. Ca să-l desluşeşti, e nevoie să fii atent mai cu seamă la ce nu se spune, să citeşti printre rânduri. De aceea sunt infinit mai "vandabile" (şi mai numeroase) ipostazele decorative cu preoţi ca agenţi ai Securităţii ori ai altor asociaţii şi grupări obscure, cu preoţi ce ascultă de "duhul veacului acestuia", "colaboraţionişti", interesaţi de profituri egoiste şi alte deşertăciuni[5]. Cu atât mai meritorii şi mai surprinzătoare sunt acele strădanii (datorate unor regizori cu personalitate) prin care se urmăreşte ajungerea la expresie, la surprinderea acelei cunoaşteri - fără emfază, fără explicitare - a călăuzei (ocârmuitorului) omului dintotdeauna. În istoria filmului universal, câteva din aceste oglinzi - neartizanale, revelatorii - se numesc: Nazarin, Viridiana, Simion al deşertului (Bunuel), Jurnalul unui preot de ţară (Bresson), Lumină de iarnă (Bergman), Evanghelia după Matei (Pasolini), Andrei Rubliov, Solyaris, Oglinda, Călăuza, Nostalghia (Tarkovski), Ruga, Căinţa (Abuladze), Skrivánci na niti / Ciocârliile pe sârmă (Menzel), Il sole anche di notte / Soare până şi noaptea (fraţii Taviani), Lăcaşul îngerului (Dryden), Detachment (Kaye), Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie (Mizoguchi), Shichinin no samurai / Cei şapte samurai, Dodeskaden (Kurosawa), 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, După dealuri (Mungiu), Ida (Pawlikovski), Leviatan (Zviaghinţev), Toată lumea din familia noastră, O umbră de nor, Aferim![6] (Jude). Toate mărturisesc - fără stridenţe, după măsura înţelegerii fiecărui autor în parte - nu atât zădărnicia jertfei pe cruce a Mântuitorului, cât greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, netrebnicia noastră când e să pornim pe calea Crucii.
Jurnalul unui preot de ţară
[1] Horia Roman Patapievici - "A fi ortodox" (interviu acordat lui Costion Nicolescu), Politice (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996).
[2] Ca să pricep că vina o poartă nu preotul în sine, ci "popa" care uzează de un anumit tip de jargon fără să ia în considerare lipsa catehezei (învăţăturii de credinţă, instruirii) celor pe care este de presupus că-i păstoreşte, a fost nevoie să ajung - înspre sfârşitul "vremurilor vechi" - la filme de Tarkovski şi scrieri de Dostoievski şi apoi, la începutul "tranziţiei", la filme de Abuladze şi la scrieri de Steinhardt, Dumitru Stăniloae, Pavel Florenski, Rafail Noica, Alexandr Soljeniţân ş.a. Aşa am început să înţeleg că Biserica este, de fapt, "comunitatea credincioşilor în jurul oficierii tainelor şi al păstrării acelei tradiţii care înseamnă sentimentul că lucrurile pe care le atingi, aerul pe care îl respiri şi prezenţa pe care o simţi din timpurile în care Hristos se mai afla încă aici" (H.R.P.). Acea comunitate care - în ciuda sondajelor triumfaliste, ideologizate, despre religiozitatea românilor - aveam să descopăr că nu este deloc atât de numeroasă.
[3] Filmul lui Dan Piţa din 1984 trimite - prin titlu - la interzicerea arbitrară a filmului său precedent, Faleze de nisip (1983), şi la condiţia eternă a justiţiei: pânză de păianjen prin care trece vulturul şi se prinde musca. Regizorul nu mai polemizează (ca în Faleze) cu "dreptatea în lanţuri" din vremea sa, ci cu lipsa de justiţie dintr-un trecut aproape mitic. Stilistic, Dreptate în lanţuri este o replică inteligentă dată manierei simpliste şi populiste în care s-au făcut până atunci, la noi, filmele cu haiduci (Şaptecai, Jieni, Mărgelaţi & co.).
[4] Celălalt haiduc - Ion (Petre Nicolae) - îşi desăvârşeşte lucrarea de Iudă. Însă numai până la trădare, căci - spre deosebire de vânzătorul Nazarineanului - apucă să-şi plângă fapta. Revelatoriu, nu moralizant.
[5] Tot astfel se întâmplă şi cu dascălii. Un profesor bun este "o oglindă bună", "o fiinţă luminoasă; oriunde merge, întunericul dispare" (Ruben A. Alves, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca o parabolă teologică, Ed. Deisis, Sibiu, 2007), "un fabricant de oameni", "un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face mobilă de lux" (Petre Ţuţea, 322 de vorbe memorabile, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000). Posibil - într-o societate ce nu a descoperit - încă - evul media şi auto-suficienţa din împărăţia Google, iar statutul de profesor (asemenea statutului de părinte) nu este compromis. Posibil - într-un sistem de învăţământ unde profesorii şi elevii au, deopotrivă, responsabilităţi pe care chiar şi le asumă. Într-o lume anume făcută pentru a încuraja non-valoarea, în care doar dascălii sunt arbitrar amendaţi, în vreme ce elevilor li se "caută în coarne", profesorul (ca şi părintele) este un rătăcit, un încurcă-lume, şcoala o fabrică de diplome, iar familia o instituţie desuetă. Ori un astfel de subiect nu ar aduce rating.
[6] Există, în filmul lui Radu Jude, figura apăsat caricaturală a preotului guraliv (Alexandru Bindea), grabnic să găsească pricină de mustrare pentru alte neamuri şi să absolve numaidecât pe români, căci sunt chemaţi "să muncească, să iubească şi să sufere creştineşte". Dar mai există - în secvenţa înnoptării la han, în plan secund - un monah ce-şi face pravila de rugăciune în vreme ce toţi ceilalţi din încăperea unde se află dorm. Publicul însă - la fel ca în O umbră de nor (scurtmetraj) - remarcă mai ales delirul religiozităţii, nu şi strădania deprinderii unei conştiinţe ecleziale.