Vizionările mi-au început cu cele trei proiecte studenţenţeşti, care au închis în mod ciudat întreg ciclul. Spun ciudat, pentru că mi-au creat o stare contradictorie. Primul, Napps - Memoire of an Invisible Man spune povestea unui imigrant african ajuns în Berlin. Pentru a nu-l expune, regizoarea Tami Liberman îi oferă funcţia de cameraman, ea devenind, în unele momente, subiectul intervievat. Dar, documentarul este totuşi despre acest domn X, care, din câte putem deduce, are un trecut dubios şi un fel naiv, spre propriul interes, de a gândi. Şi exact asta e problema, că pe imaginile filmate prin Germania, vocea lui - suprapusă în post-producţie, mare parte a filmului - spune cele mai banale lucruri regăsibile într-o compunere de clasa a patra: că lumea e rea, că nimeni nu îi înţelege pe imigranţi, că viaţa, de fapt, nu e roz, că nu ştiu ce grup de nemţi de la nu ştiu ce concert la care a participat par, dacă te uiţi din spate, doar nişte imigranţi amărâţi; şi câte şi mai câte spune acest domn care mai că ar vrea să fie şi fotograf - tipic, visul oricărui om care nu are dispoziţie să facă ceva concret, e să devină artist, aşa, peste noapte, de parcă e la îndemâna oricui, fără pregătire, fără talent, fără educaţie, fără nimic. Dacă viaţa ar fi aşa... Pe lângă partea asta de lamentări şi reflecţii deplasate, problemele vin şi din zona de execuţie a documentarului, care e montat prea demonstrativ, fiind cunoscut şi de domeniul elementarului că nu are rost să dublezi imaginea cu un discurs rostit. Adică, poţi să o faci dacă ţii cu tot dinadinsul, dar arta de calitate se presupune că trebuie să aibă un mesaj transmis cât mai indirect se poate. Să faci aşa e teribilist şi la orice şcoală de film ţi s-ar da peste mâini cu rigla, spunându-ţi-se că trebuie să eviţi această combinaţie. Numai că, pentru Liberman, procedeul e la ordinea zilei. Pe lângă faptul că putea fi mult mai scurt - de la jumătate încolo, ideile încep să se repete, contextul fiind uşor diferit, în sensul că nu mai suntem într-un parc luat cu japca de africani, ci în ceva orăşel din sudul Germaniei, la concertul cu pricina. Discursul protagonistului e cel tipic al străinului venit într-un loc unde, atunci când întâlneşte refuzul parţial al societăţii de a-l asista din toate punctele de vedere - aşa i-ar plăcea, barem-, începe să o dea înainte cu "cât de răi sunt occidentalii că nici să lucrez nu îmi dau voie". Dar, situaţia e mult mai complexă, pentru că în nici o ţară civilizată nu poţi să ajungi azi, iar de mâine să începi să munceşti - birocraţia e şi ea bună la ceva, elimină haosul -, ci trebuie să treci printr-un proces de integrare, trebuie să aştepţi, pentru că, nefiind cetăţean al statului respectiv, nimeni nu e nevoit să te ajute şi, cu toate astea, totuşi te ajută, mai ales când tu de fapt nu ai nici cel mai mic respect pentru acea ţară şi, evident, nu ţii neapărat să faci parte din comunitate, aşa cum X-ulescu o spune foarte senin, lamentându-se, încă o dată, că mai bine rămânea acolo, la el acasă, că poate ar fi făcut ceva. Până la urmă, de ce nu a rămas numai el ştie. Cert e că drepturile şi le vede limpede, doar cu obligaţiile stă mai prost. Subiectul filmului e de actualitate, îţi poate lua ochii, dar nu stă în picioare nici din punct de vedere cinematografic, nici ca realitate reprezentată. E senzaţionalism pur, făcut la cea mai mare plezneală.
Trecând la When Mountains and Animals Will Speak, trebuie să spunem din capul locului că regizoarea, Mara Trifu, are ochi pentru încadraturi şi dă semne că ar avea prezenţă de spirit - de pildă, când pune un sunet de mitralieră peste gestul unei localnice din Roşia Montană, care spune că i-ar împuşca pe toţi cei care vor să exploateze zona. Subiectul, pe care acum îl cunoaştem, e oarecum datat. Cine nu ştie ceva despre dezbaterea legată de Roşia Montană? Sigur că, având în vedere direcţia personală în care o ia filmul, e just să spunem că mult mai puţini cunosc faptul că aceste locuri sunt de o frumuseţe rară şi, important de precizat, nealterată de mâna umană. La un moment dat, unul dintre subiecţi spune că fără câini - care îi păzesc gospodăria de animalele pădurii - nu ar putea trăi acolo. Discutăm despre o zonă sălbatică, de unde au plecat aproape toţi tinerii şi au rămas doar bătrâni, care discută şi ei, îşi fac griji, se simt neajutoraţi, ar acţiona dacă ar putea. Filmul are doar optsprezece minute, dar pare că durează o eternitate, la fel ca Napps - acela pare, la un moment dat, că nu ar mai prea vrea să se termine. Revenind la proiectul Marei Trifu, acesta ar fi mai onest fără muzica pusă ulterior filmării, fără caracterul ăsta moralizator, angajat ecologic, care s-ar înţelege şi dacă nu ar fi atât de explicit. Să nu mă înţelegeţi greşit, filmul are calităţi în plan imagistic, părând o serie de cărţi poştale dintr-o ediţie mai artsie, aşa - numai că invadarea lor cu muzică, cu text citit, este de prisos. Subiectul nu cere o astfel de intervenţie. Totuşi, să îi dăm credit alegerii, care până la urmă este şi o chestiune de gust şi, mai important în sens profesional, de manieră - sau de şcoală dinspre care te tragi.
Ca să încheiem, totuşi, într-o notă pozitivă, am lăsat la urmă Back to the Roots. Filmat pe o plajă portugheză, documentarul îl prezintă pe Luis Simões, care trăieşte departe de civilizaţie, într-o căbănuţă unde cântă la tobe, găteşte, citeşte, face yoga. La fel ca Trifu, regizorul Andrei Ştefan Răuţu are o sensibilitate aparte pentru imagine. Nu mă pot pronunţa clar dacă e căutat contrastul vizual din anumite cadre, dar e certă apetenţa regizorului pentru umbre, siluete, opoziţii între zone luminate/-oase şi zone aflate în umbră, întunecate. Există, la Răuţu, o căutare constantă a mai multor planuri în interiorul aceluiaşi cadru - de pildă, câte o uşă deschisă undeva în partea-secundară-ca-interes a mizanscenei -, ceea ce-l apropie de maniera orsonwellesiană. Lăsând puţin de o parte imaginea, documentarul e interesant mai degrabă ca document antropologic, pentru că, altfel, are momente în care pierde ritmul, la fel cum se întâmplă şi în rândul filmului lui Trifu. Muzica, însă, aici provine din interiorul filmării, e cântată de Luis, şi este absolut minunată. Portughezul şi-a creat un mediu care pentru mulţi poate fi numit idilic. Nici nu mai contează că uneori pare destul de demonstrativ, când ne explică cum trebuie trăită viaţa. Ca să dăm doar un exemplu, el meditează după ce, înainte, în decurs de mai puţin de un minut, îşi manifestă vocal frustrările, când scapă ceva pe jos.
Titlurile în original (din competiţia studenţească), în ordinea numirii lor în acest text: Napps - Memoire of an Invisible Man (Germania, 2014, 30 min, r. Tami Liberman); When Mountains and Animals Will Speak (România-UK, 2014, 18 min, r. Mara Trifu); Voltar Az Raizes (Portugalia, 2015, 37 min, r. Andrei Ştefan Răuţu).
A fost o ediţie împărţită pentru mine, pe care mi-am petrecut-o pe scaunul de cinema şi, în marea majoritate a restului timpului, în pat. Sunt foarte curios să văd cine va lua premiul competiţiei studenţeşti. Nu spun că e cel mai bun şi sunt aproape sigur că nu are vreo şansă în faţa juriului, dar mi-ar plăcea să îl ia Peut-etre la noir al Juliettei Joffé.