Este lumea în care îşi face misiunea Father James. Toate lumea spune despre el că este un preot bun. Dar ce mai înseamnă să fii bun în acest univers? Ceea ce e clar este că el, spre deosebire de ceilalţi, îşi ţine firea. A fost alcoolic, dar a luptat din greu să învingă această boală, ştiind însă că ispita îi bate mereu la uşă. A cunoscut bucuria familiei: a avut o soţie pe care a iubit-o enorm dar care i-a fost luată de o boală grea. În vizită a venit fiica lui: un moment de linişte după încă o tentativă de suicid. A devenit preot după moartea soţiei, ascultând ceea ce el numeşte o "vocaţie", însă fiica l-a iertat cu greu pentru că a lăsat-o singură. E un biet om; în fond, e doar un pic mai puţin dereglat decât ceilalţi, luptându-se cu propriul sine şi cu o atmosferă dezolantă.
Oamenii din comunitate alcătuiesc un spectacol trist. Unul are tendinţe psihotice şi e dependent de pornografie. O femeie trăieşte fără jenă în adulter, dar e maltratată de soţ. Un poliţist e homosexual activ: om cinstit în viaţa profesională care la un moment dat a căutat adevărul, dar a fost crunt dezamăgit de îngroparea, prin influenţa Bisericii, a unei anchete asupra unui preot pedofil. Un om e bogat, dar singur: părăsit de familie, e cufundat într-un cinism ucigător. Un medic e ateu, abrutizat de absurdul suferinţei. Celălalt preot al parohiei e o figură mediocră, slugarnică, aflată în pragul lipsei de credinţă.
Iar lovitura finală vine în timpul unei spovedanii: un bărbat îi mărturiseşte părintelui James că în copilărie a fost violat aproape zilnic, timp de cinci ani, de un preot. Iar acum a hotărât să se răzbune. Cum acel preot este mort şi cum ar fi prea puţin să pedepseşti un vinovat, trebuie să moară un preot bun. Îi spune părintelui James că peste o săptămână trebuie să vină pe plajă, unde îl va omorî.
Cum se poate trăi credinţa în ziua de azi? Rabinul Joseph Soloveichik scria, în The Lonely Man of Faith, despre condiţia esenţial solitară a acestui tip de om. Iar formele sunt diverse: poţi fi ignorat, poţi fi batjocorit sau poţi fi omorât. Father James, în această ultimă săptămână (a Patimilor?) le trăieşte pe toate. Preocupat tot mai mult de sentinţa primită în confesional, evident speriat, îşi face însă treaba în continuare. Vizitează oamenii şi, de cele mai multe ori, nu face decât să-i asculte. Este arta însoţirii, atât de greu dobândită, atât de uşor călcată în picioare de stângăcie, rigiditate sau de zel misionar inadecvat contextului. Îi întâmpină acolo unde sunt (în cele mai multe cazuri, la porţile iadului), stă cu ei şi îşi mărturiseşte crezul prin simpla prezenţă. Uneori cuvintele sunt de prisos, uneori trebuie să laşi pe Altcineva să strălucească prin tine celorlalţi.
E la periferie, în mlaştina păcatului, în pădurea întunecoasă a lui Dante, în pieţe şi case goale, printre oameni rupţi, speriaţi, înrăiţi. Trăieşte totul: respingerea din partea celor necredincioşi, ruşinea fără margini în faţa mizeriilor din viaţa recentă a Bisericii şi perspectiva unei morţi violente, absurde, pentru ceva ce nu a comis. Suspectat chiar şi el de pedofilie, jignit de câteva ori pe zi, cu biserica arsă de acelaşi om care îi pregăteşte moartea, cu un câine găsit mort, cu gâtul tăiat, cedează. Se îmbată, se ia la bătaie cu cineva, apoi îşi dă jos reverenda şi pleacă la aeroport, sperând să scape cu viaţă.
Creştinismul azi. Omul credinţei e în faţa nimicului. Cei care sunt practicanţi, laici sau clerici, sunt adesea veniţi din familii în care flacăra a rămas aprinsă. Convertirile unor oameni lipsiţi de aceste date biografice sunt puţine. Cei care au rămas sunt moştenitorii unui sistem de civilizaţie care acum cincizeci de ani încă era în picioare la nivelul maselor, ultimele pâlpâiri ale unei imense forţe care a schimbat istoria. Când Biserica occidentală încă mai credea în propria vocaţie şi când Statul era de partea ei, zone uriaşe ale lumii au fost aduse sub semnul Crucii, creându-se un val care a străbătut veacurile pe câmpul de luptă, în concilii bisericeşti, în cultură şi mai ales în familii care au transmis credinţa printr-o incredibilă insistenţă a rugăciunii simple şi a lecţiilor elementare ale virtuţii. Dar omul simplu occidental trăieşte deja de câteva decenii într-o altă lume (iar elitele culturale deja de câteva sute de ani), iar masa critică este de partea secularizării. Nimic semnificativ, la nivel istoric, nu poate fi aşteptat în următoarele secole. Totul s-a terminat.
Dar un mister nesfârşit este, de fapt, stăpânul vremurilor. Întâlnindu-se cu o femeie bună care tocmai îşi pierduse soţul într-un accident şi alături de care se rugase Ave Maria, aducându-şi aminte de credinţa ei simplă şi fermă, dar purtat, mai presus de orice, de acest mister, părintele James se întoarce de la aeroport. Îşi ia din nou reverenda. În ultima sa dimineaţă, se întâlneşte cu un scriitor bătrân care, pentru prima dată, are o privire blândă şi e dornic să stea de vorbă. Pe plajă se întâlneşte cu omul bogat care îşi recunoaşte vidul interior: "Am avut soţie, copii. Am bani. Am o viaţă. Dar toate acestea n-au însemnat nimic pentru mine". Începe să plângă, iar părintele îi spune că pot sta de vorbă mai târziu. Dar începutul avusese deja loc: omul îşi recunoscuse abisul. Apoi vine ucigaşul. Confruntarea verbală nu durează mult, iar acesta refuză o ultimă şansă de pocăinţă. Părintele James este împuşcat în cap.
La ce putem spera? a fost una dintre întrebările obsesive ale modernităţii, de la Kant încoace. Dar creştinismul şi-o pusese deja, şi încă mai acut. La ce poţi spera în faţa singurătăţii, ruşinii şi morţii? Cel care este numit cu o luciditate rece "fondatorul religiei creştine" le-a trăit pe toate. Sunt, probabil, limitele absolute ale rezistenţei umane. Iar cei care l-au urmat refac, din generaţie în generaţie, aceeaşi poveste, în vieţi, gesturi, renunţări, îmbrăţişări. Peste un timp, fiica preotului îl aşteaptă la "vorbitor" pe criminal. El este şocat, iar ea, cu lacrimi în ochi, zâmbeşte. Iertarea, virtutea despre care părintele James spunea că este o virtute subestimată, apare din neant, din mormântul impenetrabil, sfidând logica violenţei. În faţa deşertului, în faţa sfârşitului de civilizaţie, în faţa unei Biserici a cărei strălucire este aproape înăbuşită de noroi, în faţa unei lungi ere a întunericului, zâmbetul ei este fulgerul care va traversa cerul istoriei.