Port.ro / octombrie 2015
Martian, The
Un film pe o planetă îndepărtată, o misiune care merge în direcţie nedorită, plus o voinţă umană ieşită din comun. Ridley Scott realizează un nou SF, aparte şi el, la fel de special ca celelalte vechi, însă mult mai realist, mai clar, mai uman. Vastitatea spaţiului este bine echilibrată de mintea ageră a eroului, iar Matt Damon reuşeşte să te convingă de asta în fiecare cadru.
 
Chiar dacă nu-l iubeşti - ca mine - pe Sir Ridley Scott, nu ai cum să nu-l respecţi. Profund şi serios, cineastul britanic a trecut cu bine în mainstream şi pe tărâm american în colaborare cu marile studiouri.
 
Navighează prin toate genurile parcă cu un calm imperturbabil şi reuşeşte de fiecare dată să lase în urmă o operă de calibru, ba, chiar uneori borne clare, antologice, în istoria filmului universal. Şi, chiar dacă filmul său perfect de la început, The Duellists, este mai puţin cunoscut şi difuzat azi, îl vom aplauda până la sfârşit pentru SF-urile Alien şi, mai ales, mai cu seamă, Blade Runner. Are un film feminist port drapel al deceniului IX, Thelma and Louise, filme istorice epice, ample nu numai graţie cadrelor largi şi poveştii gonflate - cel puţin muzica şi scene din 1492 pentru totdeauna pe retină. Genuri prăfuite scoase de la naftalină cu succes, cum a fost cazul cu peplumul în Gladiator sau cel biblic în Exodus. Sau de aventuri medievale, ca în Robin Hood, toate aceste trei blockbustere cu Russell Crowe, de asemenea delicios lăsându-se modelat în rara comedie romantică a regizorului, lejerul, spumosul A Good Year.
 
De data aceasta ne ia iar pe sus, prin surprindere. După SF-ul său din 2012, atât de dens, de stufos ideatic, pe straturi, Prometheus-ul cu excesele, twist-urile şi exagerările lui, teribilă, ambiţioasă operă de extindere a forţelor creatoare, filmul de acum este altceva, aproape cuminte, schematic.
 
Am crescut toţi cu poveşti despre planeta roşie, despre omuleţi marţieni, alieni sau războaie marţiene. Şi filmul său nu are absolut nimic din toate acestea. Nu are extratereştri - nici măcar un chip, o umbră, un gândac. Nu are arme. Nu are înfruntări. Nici gagdeturi futuriste, sofisticate, care să ia ochii copiilor. Ba, din contră. Aparatură şi maşinării realiste, cu documentare la sânge - cum îl ştim că face mereu.
 
Marţianul său este contrar tuturor aşteptărilor singur. Uman. Este povestea unui cosmonaut care rezistă singur 500 de zile!!! V-aţi gândit vreodată cum aţi proceda în locul unui supererou despre care citiţi sau la care priviţi? Răspunsul meu este unul foarte scurt în cazul de faţă. Eu aş fi murit (ne)liniştită.
 
Scott pune în discuţie, cu forţă, cu suspans şi - neaşteptat - destul de mult umor în scenă o poveste simplă, nu foarte trasă de păr, tocmai de aceea emoţionantă. Misiunea NASA, cu detalii atipice, de culise, dincolo de tabloul de comandă, cu echipaj prins în discuţii altfel, cu rezolvări originale.
 
Este normal să te gândeşti întâi la Gravity, filmul oscarizat, care a apărut când filmul acesta era în plin laborator. Un film despre spaţiu, ştii, aduce cadre de uluitoare pace şi frumuseţe, în largi, plastice panoramice. Care te face iar smerit. Montaj special, efecte din plin. Şi Martian are cadre cu stâncile canionului roşu de pe planeta îndepărtată ce te lasă fără respiraţie. Dar nu în exces, deloc calofile. Atât cât trebuie.
 
Şi, spre deosebire de atât de multe alte SF-uri, filmări de sus, care să facă mai vizibil, de înţeles imensitatea, singurătatea. Vehiculul, sonda, roverul astronautului prin pământul prăfos - de mărimea unei jucărioare kinder, o maşinuţă, o machetă, un breloc. Foarte frumoase aceste câteva cadre cu punere la scară.
 
Aşa cum Gravity avea scene forte, în extremis, cu cosmonauţi afară din staţie, proiectaţi pe spaţiul plin de puncte luminoase, şi aici sunt scene dificile, filmate cu măiestrie. Şi, ca acolo, să conştientizezi o dată în plus că în spaţiu nimic nu este un punct fix, o piuneză prinsă de pânza cosmosului. Totul se mişcă, se roteşte.
 
Şi, iar, de asemenea, sunt şi aici accente nostalgice, comice, destule, graţie muzicii - aici cu adevărat excepţională, mai mult ca sigur de minim nominalizare la premii mari. Dincolo nu aveam o pauză, tăcerea cosmosului nu exista, nu aveam răgaz să ne ţiuie urechile de frică. Scott ştie cum să pună surdină muzicii, să aducă în prim-plan semnalele sonore ale aparaturii sau zgomotele de fond ale furtunilor din afara bazei. Furtuna aceasta cel puţin, în vârtej ca de roi de insecte năuce, foarte grafică, deosebită de orice altceva, splendidă în 3D.
 
The Martian, pe lângă muzica-extra găselniţă (disco-ul acela comic şi alert, care ancorează acasă, în trecut, care dă ritm, energie tuturor), în afară de efecte atât de multe că nu le mai vezi, stă în întregime pe umerii lui Matt Damon, în rolul său de maturitate.
 
Desigur, te amuzi şi te miri când îl vezi lat la bustul gol la început, cu trunchiul acela lucrat, cu muşchi. Înţelegi mai târziu rostul, iar cadrele sunt foarte bine plasate în poveste, deloc gratuite, parcă în treacăt, iar efectul este de impact, nu de manipulare afectivă.
 
Nicicând nu a fost actorul atât de potolit, de sever cenzurat în gesturi şi replici. Singur în cadru, ca şi Sandra Bullock în Gravity sau Tom Hanks în Cast Away (cu care şi seamănă uneori), el trebuie să placă, să convingă, să emoţioneze, să te facă să râzi. Şi reuşeşte toate lucrurile astea cu uşurinţă. Rol static, dar, veţi vedea, de compoziţie. Voce bună, pe care o accepţi în convenţie din off şi să-ţi vorbească ţie ca spectator şi camerei-jurnal, tot filmul direct. Mimică foarte plăcută, cu rezolvări isteţe pentru personaj. Bine în prim-planuri.
 
Cel mai mult, recunosc, m-a enervat frica de gol în cadru la Gravity. Muzica omniprezentă, ca şi Sandra Bullock pusă mereu să comenteze panicată, cu voce tare, următoarele, propriile mişcări. De data aceasta convenţia aleasă merge ca unsă şi o accepţi cu uşurinţă. Jurnalul de supravieţuitor este de înţeles, binevenit. Inserturile care anunţă zilele ce trec punctează acţiunea, tensionând şi partea marţiană, ca şi cea pământeană, de la centrul american.

Umorul şi lenta aşezare a lucrurilor în poveste te fac să crezi că e simplu, că totul e uşor. Suspansul aici este altfel decât în filmele de gen cu înfruntări armate. Costumele, foarte interesante, cu luminile laterale pe cască, trasând pe zi sau în noapte cadre grafice. Înfruntarea de data aceasta interioară, nu afară, este un foarte interesant concurs al minţii, al creierelor turate cu pistoanele la maxim, în căutarea unei soluţii optime, salvatoare. Şi montajul acesta paralel, bine gândit, echilibrat.
 
Cadrele curg, povestea te duce spre finalul aşteptat cu nerăbdare, iar lecţia de viaţă, pozitivă, energizează pe toată lumea. Lupta cu resemnarea, cu pasivitatea, încrederea, acţiunea continuă - foarte bun sunet de clopot de trezire.
 
Totul este făcut cu măsură, tocmai de aceea atipic în genul promovat anii aceştia. Chipurile genialilor în căutare de soluţii pe Terra - bine alese, bun machiaj "de seriozitate". Echipajul care trăieşte alături 1.000 de zile, ca şi protagonistul rareori cu mişcări bruşte şi ei exact ce trebuie, credibili 100%. NASA iese foarte bine după filmul acesta. Filmul este, desigur, american, dar de data aceasta reuşeşte să fie şi mai mult de atât. E de preferat genul aceasta de poveste care salvează umanitatea din noi. Probabil marele favorit la premiile din 2016.

De: Andy Weir Regia: Ridley Scott Cu: Matt Damon, Jessica Chastain, Kristen Wiig, Jeff Daniels

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus