Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Vanilla Skype

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gărânian 100% - Vanilla Skype


Mihai Brezeanu

octombrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deşi nu prea populare în mediul românesc contemporan, mai există încă pe lumea asta cronici muzicale. Vorbe după şi despre muzici. Care ar fi reciproca? Se ia, de pildă, un spectacol de teatru, să zicem Vanilla Skype, două ore de vorbe, ipostaze, poante, oglinjoare, povestioare, şi se mărturiseşte scurt: cea mai bună cronică e o muzichie. De-aş fi compozitor...

Debutul regizorul al lui Cătălin Ştefănescu e Gărânian 100%. Gărâna, satul acela carpatin, unde, în fiecare al doilea weekend de iulie, se întâmplă cel mai înalt festival de jazz din România. O noapte acolo îngăduie sunet, zâmbet, alcool, fum, hohot, gânduri, tăceri. Mii de oameni îmbujoraţi, aşezaţi pe uriaşi şi (cel mai adesea) umezi butuci de lemn. Bucăţi muzicale, frânturi, fragmente, cioburi. Aplauze, urale, linişti. Partituri, improvizaţii. Chestii care sună al naibii de cunoscut, amestecate cu chestii bizare rău. Oameni cântând la clapele pianului, oameni ciupind corzile pianului.

Medeea îl cam iubeşte, în felul ei, pe terapeutul încă în derivă. Vlad Zamfirescu se ia cu el în dinţi. Cu el, cu terapeutul. Cu el, cu el însuşi. Vasluianu vede în pumn soluţia finală. A cărei problemă? Manole nu mai suportă publicul. Şi se bucură la răul altuia. Interesantă legătură!

Doi muncitori (Mircea Postelnicu, Vladimir Purdel) salivează la fese-glossy de 2.000 de euro perechea şi la salariul lui Messi. Apoi, dau cu zarul şi ies din rol. Cer lumină, mai multă lumină, devenind regizorii poveştilor celor patru actori, cândva pacienţi.

A lui Andi pulsează de testosteron. A Medeei, de oniric. A lui Manole, de rusism. A lui Zamfirescu, de jerbele născute de explozia imaginaţiei. Absurdul e în toate. În rest, oleacă de lacrimi şi mult, mult râs.

Alexandru Ion e un detectiv din anii '40. Din filmele anilor '40. Se plimbă pe scenă. Şi pe ecran. Lasă pietricele. Găseşte pietricele. Plimbă un pinguin. Nu, n-are nici un sens.

Terapeutul e, desigur, Marcel Iureş. La capătul celălalt al skype-ului, poate părea o înregistrare video. Cu urechea lipită de mobil, e cât se poate de live.

Terapeutul de azi, detectivul de ieri. Pe vremuri, se apela la violenţă (pe gustul lui Andi) şi era nevoie de pac-pac-ul cu insignă şi pălărie. Acum, violenţa e politically incorrect (spre disperarea lui Andi) şi e nevoie de tac-tact-ul cu ochelari şi răbdare. Cei doi se duc la un pahar. E de presupus că, în ceaţa fumului de ţigară (fiecare politică, chiar şi cea a corectitudinii, are dizidenţii ei!) personajul din teatrul prezentului şi cel din filmului trecutului vor filozofa despre forma sufletului uman.

În fiecare dintre istorioarele de mai sus, Ştefănescu-dramaturgul strecoară hălci de real puse la fezandat în marinate absurde. Gustul de familiar violentat de condimente improbabile e delicios. Festinul acesta, servit pe scena conservei de fasole din Absolut!, prăjiţilor cartofi din Dumnezeul de a doua zi şi a pantagruelicei pomeni din Capra cu trei iezi, e cea mai jazz-istică versiune de teatru dintre cele de găsit în piaţa contemporană.

Ca şi la Gărâna, nu despre înţelesuri primar-evidente e vorba în Vanilla Skype. Sensul e mai degrabă ceea ce se formează, misterios şi haios, în adâncurile fiecăruia după o îndelungă expunere la fenomenul născut pe scenă. Imposibil de argumentat şi descris, starea de bine ce învăluie spectatorul creează dependenţă.

O foame fără sfârşit ne invită să revenim la locul faptei pentru a înţelege ce e aceea care, în ciuda alurii atât de recognoscibile, ne scapă mereu printre degete, preschimbându-se într-un ton, o vorba, un gest, un simbol cu totul străine. Cum se numeşte oare entitatea aceea spre care construim drum după drum pentru a constata, mereu, fără excepţie, că iar i-am greşit adresa? De ce viaţa seamănă, de fapt, cu o poveste fără cap şi fără coadă, în vreme ce fericirea vine şi pleacă atunci când suntem cel mai puţin pregătiţi să o privim, să o primim? De ce, în ciuda atâtor şi atâtor eşecuri, ne place atât să existăm aici şi acum?



 Toate articolele despre Vanilla Skype


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Teatrul Act
Joi, 29.06.2017 - 19,30
Vineri, 30.06.2017 - 19,30


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Primul spectacol de teatru cu casting pentru spectatori - Vanilla Skype, Comunicat de presă
 Premieră: Vanilla Skype, un spectacol cu Marcel Iureş, în regia lui Cătălin Ştefănescu, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer