Efect versus afect - Nigel Kennedy

Numele lui Nigel Kennedy a atras publicul ca un borcan cu miere plasat în faţa Orchestrei Naţionale Radio. Şi, până la urmă, nu a fost rău deloc, pentru că ceea ce s-a auzit în sală (dacă facem abstracţie de accidentele de sonorizaree care i-au aparţinut "specialistului" britanic) a demonstrat că Orchestra Naţională Radio ştie să se descurce perfect şi fără dirijor şi avînd în faţă un solist atipic. Din păcate, originalitatea inginerului de sunet G.D. Falkental care a lansat concertul cu o uvertură Egmont de Beethoven înecată în reverb şi frecvenţe înalte a descumpănit, nimeni neputându-se concentra asupra muzicii.

Apariţia pe scenă a lui Nigel Kennedy nu i-a surprins pe mulţi, deoarece firma de "rebel" al muzicii clasice îl precedase cu mult. Ciudat este că în pofida aspectului exterior şi a spectacolului cu care îşi însoţeşte evoluţiile, cel puţin în Bach, Nigel Kennedy cântă extrem de... baroc: perfect non vibrato, jonglând cu dinamica pe o scară foarte largă, păstrând o relaţie permanentă cu pulsaţia ritmică şi în tempouri dintre cele mai rapide pe care le consemnează istoria pentru aceste opusuri. Orchestra a secondat superb atât în Concertul în la minor pentru vioară şi orchestră, cît şi în Concertul pentru două viori de Bach, adaptându-se stilului solistic şi având în Verona Maier la clavecin un susţinător imperturbabil.

Un dublu concert de Bach atât de scurt şi de rapid cred că n-am auzit niciodată. Duetul Nigel Kennedy - Remus Azoiţei are sclipire, cei doi cântă cu frenezie, având drept scop... uimirea publicului. Ceea ce s-a şi întâmplat, dacă stăm să ne gândim că în sală se mai găseau spectatori care îi ascultaseră în urmă cu aproape 50 de ani pe Oistrach şi Menuhin în acelaşi context. Acum, discursul se plaseză mai mult în zona efectului, decât a afectului. În acelaşi timp, recunosc că nu mă găsesc între cei scandalizaţi de apelul la tot felul de artificii pentru a ţine trează atenţia publicului şi mai ales pentru atragerea celor care consideră că muzica clasică nu e pentru ei. Bach-ul mileniului trei se cântă în cultul emisiei sonore de tip baroc, reconstituită după sonoritatea instrumentelor epocii, care presupune sunet non vibrato şi un tip special de susţinere cu aspect discontinuu.

În Concertul pentru vioară şi orchestră de Elgar, au revenit pe scenă orchestra mare şi dirijorul Gabriel Chmura. Gafele şi iniţiativele nefericite ale inginerului de sunet s-au sfârşit şi ele, audiţia apropiindu-se de ceea ce ne obişnuisem. Dacă iniţial Orchestra Naţională Radio ar fi putut regreta faptul că nu a avut parte de o piesă simfonică mare pentru a se pune în valoare, cred că acompaniamentul de la Elgar a compensat, confirmând evoluţia ascendentă a ansamblului de la întâlnirea de acum un an cu Mstislav Rostropovici, pe aceeaşi scenă, la Festivalul Artelor.

Cât despre Nigel Kennedy, în Elgar ceea ce ne-a propus a fost mult mai puţin discutabil, sunetul unei viori excepţionale, o dezinvoltură tehnică fascinantă şi un temperament pe care l-am putea numi mai degrabă romantic cucerind auditoriul cu alte mijloace decât cele etalate în prima parte a serii. În acest caz, a fost vorba mai degrabă despre afect versus efect, echilibrând impresia unei seri de neuitat.