Nu e nimic de povestit, nu e nimic de comentat. Filmul croato-sârbo-sloven al croatului Dalibor Matanić se cuvine privit, plâns, râs, aplaudat, fumat, băut. E unul dintre rarele filme de la care Noul Val românesc are de învăţat. Pentru că, deşi nu lipsit de o oarecare poezie, e profund realist, vorbeşte deopotrivă de indivizi şi de societate şi, mai ales, are tot atâta carne cât mai cea fastuoasă friptură la care aţi visat vreodată. E ca un meci de box de două ore şi puţin, în care se cară pumn după pumn, fără vreo urmă de respiro.
Deşi adânc ancorat în cea mai amplă tragedie a Europei de după închisorile comuniste, războiul anilor '90 din Iugoslavia, Zvizdan e suficient de deştept scris ca să fie la fel de relevant pentru oricare zonă a Balcanilor, a Orientului Mijlociu şi aşa mai departe. Dincolo de sârbi şi croaţi, putem lesne gândi poveştile în termeni de români şi ţigani sau bogaţi şi săraci sau orăşeni şi săteni sau o familie şi o altă familie sau creştini şi evrei sau şiiţi şi suniţi sau, încă mai interesant, în termenii de (non)-gândire ai oricăror indivizi pentru care apartenenţa la orice fel de grup bate relaţia directă cu orice fel de om.
Pentru spectatorul român, filmul degajă un aer de familiaritate adesea insuportabil. Deşi vorbit într-o limba necunoscută, până şi felul de a fraza, intonaţia actorilor sună ca acasă. Mama, tata, curtea, casa, uliţa, şoseaua, dealurile, munţii, petrecerea, totul e ca aici, e de aici, e din drama şi din comedia noastră, din lacrima şi din surâsul nostru, din frustrarea şi relaxarea, din disperarea şi orgasmul, din frica şi speranţa care există prin locurile acestea în deceniile de pe urmă.
O asemenea capacitate de a surprinde fragilitatea şi forţa, brutalitatea şi duioşia, de a focaliza pe umerii unei fete şi pe bretonul unui băiat, pe sânii ei şi pe virilitatea lui, de a amesteca cruzimea unui glonţ şi poezia unei trompete (preluată de o solniţă, explodată de un beat), violenţa unui sentiment şi abandonul plutirii pe luciul unei ape, inocenţa imatură a unei iubiri şi încleştarea devastatoare a unui act sexual ejaculând furie şi umilinţă, totul asezonat cu analize sociale de plan secund de o subtilitate şi profunzime năucitoare, e de găsit în volumul de proză scurtă al lui Marius Chivu, Sfârşit de sezon, de la a cărui lectură am împrumut durerile de stomac cu care am ieşit de la proiecţia filmului. Diferenţa ar fi că cititul nuvelelor îngăduie pauză, în timp ce pumnii lui Matanic vin toţi la grămadă, într-o cascadă ce ameninţă cu SMURD-ul.
O asemenea capacitate de a popula 100% credibil ecranul cu poezie şi supranatural, cu semne şi noduri, cu indicii şi răspunsuri, de a sacraliza cea mai profană dintre realităţile înconjurătoare, născând un univers deopotrivă hiper-familiar şi adânc fantastic, e de găsit în marile filme ale lui Kieslowski, al cărui personaj central din Rouge pare că a născocit minunăţia această de trilogie într-un unic lungmetraj pe nume Zvivdan.
Acum vreo 16 ani, în plin bombardament NATO asupra Belgrad-ului (care, în anii precedenţi, terorizase, la rându-i, toate fostele colege de Iugoslavie, cu excepţia Sloveniei), un bărbat ce avea cam vârsta mea de acum stătea drept în pasajul ce uneşte magistralele de metrou din Piaţa Unirii. Lângă el, un puşti de 4-5 ani. În faţă lor, o bucată de carton: "We are Serbians". Veneam de la facultate. Tocmai luasem bursa. Deşi nu dădusem de pomană niciodată până atunci, m-am oprit, mi-am scos portofelul şi i-am întins bărbatului toţi banii din el. Cu un gest reflex, omul i-a apucat. Am dat să plec, dar bărbatul a făcut un pas înainte şi m-a strâns în braţe cu o violenţă la limita vânătăilor. Apoi a început să plângă şi să repete: "Thank you!", "Thank you!", Thank you!".
E ceea ce, cu puţin curaj, aş fi putut să fac şi eu, aseară, când Dalibor Matanić a urcat pe scena din faţa ecranului de la Studio, pentru a-şi primi aplauzele şi întrebările. Tocmai se terminase proiecţia unuia dintre cele mai frumoase dintre filmele pe care le-am văzut vreodată.