Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Un lucru mai degrabă misterios - Toma Caragiu


Mihai Brezeanu

Dilema Veche, octombrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
4 martie 2002 s-a întâmplat într-o zi de luni. Era pe vremea când nu doar că Facebook-ul nu se născuse, dar nici măcar accesul la Internet nu era o treaba uşoară. Şi totuşi, cumva am aflat că în seara acelei zile, la sala teatrului Bulandra care îi poartă numele, Toma Caragiu urma să fie comemorat. Se împlineau 25 de ani de la marele cutremur.

Am ajuns la teatru aproape de ora anunţată, trecând prin parcul Grădina Icoanei, cel în care se spune că, odată, o ţigancă i-ar fi ghicit în palmă lui Toma: "Vei muri într-o prăbuşire!". De atunci, actorul a evitat zborul cu avionul. Am trecut de uşile deschise ale clădirii, intrarea era liberă, am depăşit holul aproape pustiu şi am urcat în sală. Semiobscuritate, murmure răzleţe, o stare de linişte şi aşteptare. Când privirea mi s-a obişnuit cu nivelul coborât de lumină, mi-am înăbuşit cu greu un strigăt de surpriză: sală era arhiplină! Cu mare noroc, mi-am găsit un loc pe un ultim scaun rămas, cine ştie cum, liber. Curând s-au ocupat şi scările de acces. Aşa aflux de public nu mai văzusem de la premierele marilor spectacole ale Bulandrei din anii '90.

Întâmplarea a curs lin şi cumva previzibil. Au fost proiectate fragmente din interviuri, câteva scheciuri din arhiva TVR, au fost câteva vorbiri live, cineva a recitat versuri (Caragiu a scris poeme atât în română, cât şi în aromână), poate că a fost şi ceva muzică. Navigând printre propriile amintiri şi emoţiile stârnite de cele ce se întâmplau pe scenă, am avut totuşi vreme să privesc publicul. Şi să constat un lucru care m-a tulburat atunci şi mă tulbură şi acum, la atâţia ani distanţă: media de vârstă a celor ce se aflau în sala nu trecea de 25 de ani. Eu însumi trăgeam în jos chiar şi această neaşteptat de fragedă medie. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi dintre spectatori se născuseră după dispariţia lui Toma. De ce, cum, în ce fel ajunseseră ei la parastasul unui om pe care nu îl zăriseră niciodată în carne şi oase, cu care nu fuseseră nici măcar o zi contemporani?

Ce-a rămas, de fapt, după cutremurul din '77, din cel pe care colegii şi criticii n-au contenit a-l numi unul dintre cei mai actori români din istorie? Ar fi 15-20 scenete de televiziune (grupate de TVR într-un DVD cu vânzări impresionante), o mâna de filme (Actorul şi sălbaticii, Operaţiunea Monstrul, cele trei BD-uri şi alte câteva titluri puţin difuzate), câteva înregistrări de teatru radiofonic, vreo două cărţi de amintiri, unele interviuri şi poemele. Înregistrarea nici unuia dintre faimoasele spectacole de teatru pe care Toma le-a jucat pe scena teatrului din Ploieşti sau a Bulandrei nu s-a păstrat în versiune integrală. Ici-colo câte un fragment, difuzat când şi când, în emisiuni omagiale. Tot ce putem privi azi sunt roluri de comedie, abordate pe alocuri manierist, pe librete care variază de la genialitatea câtorva dintre scheciuri la stupizenia conformist-propagandistă a celor mai multe dintre scenariile cinematografice.

S-ar cuveni poate amintite şi cele câteva legende urbane care îl au prim-plan, printre care cea cu premoniţia ţigăncii din parc şi cele legate de ultimele minute de dinaintea cutremurului fatal. Telefonul aşteptat din partea soţiei care l-a obligat să rămână acasă în singură seară liberă a unei săptămâni înţesate de spectacole şi alte angajamente, paharele de vodcă rămase intacte pe masa sufrageriei abandonate în chip fatal de cuplul Caragiu - Alexandru Bocăneţ ce avea să îşi găsească sfârşitul pe scările imobilului în prăbuşire, Ion Caramitru aşteptând zeci de ore în picioare, nemişcat, printre ruine şi salvatori, o minune ce nu avea să se întâmple.

Cam asta ar fi tot. Atât de puţin şi, totuşi, suficient pentru a naşte un idol post-mortem recunoscut ca atare de generaţii dintre cele mai diverse!

Născut în '79 şi crescut într-o casă în care cele două casete cu Toma se ascultau până ce ţâncul care eram a ajuns să le recite pe post de poezii de sfârşit de an, trebuie să mărturisesc că am animat câteva petreceri şi am emoţionat oarece frumoase domniţe cu fraze şi intonaţii din repertoriul Caragiului. Nu cred să fi petrecut seri în grupuri de români din aceeaşi generaţie cu mine, fie ele amplasate în spaţiul mioritic ori aiurea prin lumea întreagă, în care oamenii să nu reacţioneze cu entuziasm când venea vorba de Mephisto, Telefonul discret sau tovarăşu' căpitan Panait. În ce priveşte generaţiile ceva mai venerabile, lucrurile sunt încă mai nete. La oarece concurenţă, dar şi distanţă de Piersicul senior şi Gheorghe Dinică (pe secţiunea actor de cinema), de Amza Pellea şi Dem Rădulescu (nişa comedie), Toma domină topul popularităţii. Iar dacă vorbim de tinerii născuţi după revoluţie, greu găsim oameni care să nu reacţioneze la replici din BD-urile difuzate la foc automat de toate televiziunile şi reluate în felurite clipuri ce împânzesc youtube-ul.

Există oare o explicaţie raţională pentru acest imens şi neaşteptat succes? Poate vreodată raţiunea să explice cu adevărat fascinaţia pe care o personalitate, fie ea artistică, sportivă, politică o exercită asupra masselor? S-ar cuveni ca o astfel de demonstraţie ar trebui să lămurească nu doar priza la public a unora (puţini), dar şi uitarea care se aşterne peste biografia altora (cei mai mulţi). Sau rămâne totul un lucru mai degrabă misterios, amalgam de charismă, talent, noroc, muncă şi cine ştie câte alte ingredient ale căror doze potrivite nu le vom cunoaşte vreodată?

În seara aceea de 2002, am ieşit din teatru muşcând din bucată de cozonac pe care o luasem de pe una din mesele aşezate în foaier. Păşeam rar şi incercam să răspund la câteva dintre întrebările de mai sus. Eram emoţionat şi înţelegeam mai bine ca niciodată cât de aproape îmi era omul acela şi ce mult contribuise el la dragul de teatru, de film şi de poantă pe care le-am deprins de-a lungul devenirii mele. Departe de a-mi reduce orizontul la un trecut idilizat, iubirea pentru Toma m-a făcut şi mă face să vreau să descopăr scena, ecranul şi bancurile prezentului. Până la urmă, omagiul pe care înţeleg să îl fac celor care sunt cu mine fără a (mai) fi lângă mine este de a le duce mai departe bucuriile.

"Aţi râs. Vă mulţumesc! E bine că aţi râs. De prostie, de minciună, de ridicolul sălbăticiei. E bine, dragii mei, e bine să râdeţi şi după ce eu nu voi mai fi să vă fac să râdeti. E bine. E bine!"




 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer