noiembrie 2015
Festivalul Molodist International Film Festival, Kiev, 2015
Evenimentele politice din Ucraina ultimilor trei ani au generat un interes sporit pentru producţia de film documentar. Filmele care abordează subiecte conexe spaţiului ex-sovietic aveau deja o anumită trecere la festivalurile de film sau în cinematografe. Sau poate că e doar o generalizare temporară (un mini-trend) prin prisma unui exotism generat de nostalgia după perioada sovietică sau de către anumite spaţii în care fostul imperiu se manifestă în miniatură la 25 de ani de la dispariţie (punând chiar la un moment dat problema dacă el a dispărut cu adevărat). Astfel se întâmplă că filmele care abordează evenimentele petrecute pe Maidan au fost o prezenţă constantă la festivalurile de profil din ultimii doi ani şi mă aştept în continuare să vedem filme despre anexarea Crimeii, despre războiul ruso-ucrainean, despre indecizia care planează în rândul oamenilor în privinţa vectorului european sau cel rusesc.


Filmele de acest gen reprezintă în primul rând o suită de instrumente artistice ce funcţionează ca o formă de comunicare către un public care nu are acces decât la informaţiile intens alterate în momentul preluării şi relatării lor de către instituţiile mass-media. De cele mai multe ori produsele care abordează aceste subiecte beneficiază de un impuls mediatic şi festivalier din oficiu, impus de caracterul actual şi oarecum urgent prin prisma naturii subiectelor. Am observat, însă, că în egală măsură se face o uşoară confuzie în privinţa naturii cinematografice a filmelor, cât şi în calitatea tratării subiectelor acestora, iar ca s-o spun pe şleau - multe dintre aceste produse vizuale nu depăşesc nivelul stilistic şi calitativ al unor reportaje. Nu vreau sub nici o formă să atentez la importanţa lor, însă cred că se pălăvrăgeşte prea mult despre nişte filme cărora le lipsesc nenumărate elemente dintre cele care le-ar încadra în această categorie.

Am făcut această deviere în urma unor mini-frustrări care s-au acumulat la discuţia purtate cu regizorul ucrainean Andrii Lytvynenko şi producătoarea rusă Olga Gavrilova, care au prezentat la Molodist International Film Festival 2015 un mic fragment din co-producţia ucraineano-estoniano-rusă co-regizată de Andrii împreună cu Askold Kurov, un regizor rus originar din Uzbekistan, un film documentar despre Oleg Sentsov - Release Oleg Sentsov: R.O.S (titlu în lucru).

Oleg Sentsov este un regizor ucrainean cu rădăcini ruseşti, o speranţă a cinematografiei ucrainene, care, pe lângă talent, a fost înzestrat şi cu mult spirit civic, pe care l-a pus în aplicare în momentul în care Rusia şi-a intrat în drepturi (propriile, auto-declarate) în regiunea Crimeea, ceea ce nu a fost neapărat pe placul autorităţilor ruseşti. În momentul în care acestea l-au arestat, au găsit asupra lui explozibil şi planuri pentru a arunca în aer o statuie a lui Vladimir Lenin. Urmează o perioadă în care Oleg este ţinut în arest fără un motiv oficial, iar peste câteva luni urmează un proces cu elemente dramatico-teatrale de invidiat, în urma căruia Sentsov este condamnat la 23 de ani de închisoare cu executare.

Ediţia 2015 a festivalului din Kiev a început prin a fi dedicată lui Oleg Sentsov. Era o derulare oarecum logică ca urmare a susţinerilor şi apelurilor publice lansate de oamenii din lumea filmului, care rând pe rând au acuzat sau au rugat autorităţile ruseşti în frunte cu Vladimir Putin să lase orgoliile şi apucăturile de ocupanţi şi să renunţe la practici asemănătoare celor de acum 100 de ani. #freesentsov era hashtag-ul prezent în toate postările online, iar protestele online s-au materializat într-un eveniment special, susţinut de Amnesty International Ukraine, prin care s-au colectat semnături pentru înaintarea unei petiţii către autorităţile ruseşti în scopul eliberării cineastului ucrainean, un regizor tânăr care a avut grijă să anunţe oficialii ruşi că este pregătit să sufere sau să stea închis pentru ideile sale, dar sub nici o formă nu va renunţa la ele.


Evenimentul, după cum spuneam, a adus pe ecran un material de 15 minute furat de pe masa de montaj, cum afirmau realizatorii prezenţi la proiecţie. Astfel se face că o dată cu arestarea lui Oleg, o echipă de cinci oameni pornesc la drum în realizarea unui film despre acesta, iar în prezent au adunat în jur de 200 ore de material. Tinerii cineaşti, cunoscuţi pentru experienţe în alte produse cu implicaţii civice de acest gen (Evromaidan. Chornovy montazh / Euromaidan. Rough Cut sau Srok / The Term) afirmă că montajul urmează să fie finalizat în aprilie 2016 şi sugerează încrezători o posibilă premieră la Cannes 2016. Nu ştiu în ce măsură e capabil filmul să-l ajute pe Oleg, însă motivaţiile care îi mână în demersul lor sunt de natură politică, un demers cinematografic care a devenit destul de cunoscut în rândul cineaştilor încă înainte să fie lansat. Filmul urmează a fi în primul rând un tribut prizonierilor politici, un film despre o cauză care va ajunge astfel cunoscută.

Cele 15 minute de film reprezintă un ping-pong de afirmaţii care vin în susţinerea regizorului, completate de imagini din procesele de judecată şi intervenţii din partea prietenilor, rudelor sau oamenilor care au avut ocazia să lucreze cu Oleg. E un material care eşuează în a creiona foarte clar profilul personajului principal, cât şi în a trasa firul roşu pe care vrea să-l urmeze filmul. Pentru că am tot obosit ca greşelile şi neajunsurile să fie catalogate sub forma unor explicaţii filosofice despre o aparentă estetică cinematografică, insist să ajungem în aria intenţiei şi viziunii regizorale, moment în care discursul echipei începe să scârţâie. Regizorul şi producătoarea se faultează reciproc şi cu neîncredere în privinţa oferirii (sau nu) a unor informaţii despre procesul de producţie sau de montaj. Se încearcă o trimitere către Procesul lui Kafka şi amprenta artistică care se vrea a fi lăsată în acest sens, iar mai apoi se sare către un scop mai măreţ cum ar fi găsirea unor explicaţii în privinţa logicii care stă în spatele intervenţiilor militare ruseşti din Ucraina.

Producţia a beneficiat de trecere liberă la sesiunile de pitching unde a participat, însă nu se laudă în aceeaşi măsură şi cu finanţări, exceptând resursele adunate din crowdfunding. Spre surpriza jurnaliştilor prezenţi la discuţie, filmările din Rusia nu s-au împiedicat de obişnuitele beţe în roate care se pun în aceste demersuri. Autorităţile ruseşti se feresc în a oferi declaraţii asupra cazului, singura grijă în momentul de faţă fiind distribuţia filmului într-o ţară dominată de cenzură şi control guvernamental (aici a fost amintit cazul când pentru proiectarea unul film a fost creat un eveniment cultural special derulat pe parcursul unui an, fapt care a salvat proiectarea de un proces birocratic de licenţiere îndelungat şi în care oricum n-ar fi avut câştig de cauză).

Release Oleg Sentsov - R.O.S. promite să fie un film indecis structural. Pe alocuri intenţionează să se concentreze asupra personajului, după care alunecă uşor în dramatismul cauzei pentru care urmează să stea închis 23 de ani, însă nici aici lucrurile nu sunt duse la bun sfârşit, pentru că se revine din nou la portret. Am fost foarte curios să ştiu ce părere are cineastul ucrainean despre faptul că se face un film în al cărui prim-plan urmează să fie, într-o perioadă în care nu are acces la procesul de producţie şi de creaţie, imaginea lui fiind cumva împrumutată cu responsabilitate în mai mare sau mai mică măsură. Andrii afirmă că Oleg a avut diferite puncte de vedere asupra intenţiei lor de a face filmul, insistând ca echipa să nu se lege prea mult de familie (ceea ce nu prea a funcţionat în acest material în care în proporţie foarte mare interacţiunea cu familia e punctul cheie - sunt curios dacă o vor păstra şi în film). Olga declară că Oleg este un regizor care nu vrea să iasă în evidenţă, nu îi place să fie adus foarte mult în centrul atenţiei, iar la început a fost indiferent la ideea că apare un film despre el, însă are încredere deplină în regizori. Apoi o taie scurt că e important să ştim că Sentsov nu este co-autor la film. Tânăra echipă îşi doreşte în schimb ca Oleg să continue proiectele creative pe care le-a început, chiar fiind după gratii, sperând ca acest caz să evolueze spre aria creativă în care s-a pomenit Jafar Panahi, câştigătoru al Ursului de Aur la Berlin cu filmul Taxi, în ciuda faptului că autorităţile iraniene i-au interzis să realizeze filme.

Demersul Release Oleg Sentsov - R.O.S. mi se pare un abuz, un joc regizoral puţin iresponsabil şi neconvingător. Oamenii au acces la o imagine şi o modelează după propriul lor gust (pe alocuri fiind nevoiţi să sculpteze mai mult chiar şi să lase de la ei, de dragul încadrării în nişte norme şi paradigme care construiesc trecerea de care vorbeam la început). Ce m-a deranjat cel mai mult este aroganţa cu care tratează posibilitatea de a oferi, cel puţin etic, dreptul lui Oleg Sentsov de a se pronunţa în privinţa unui film care aleargă între personalitatea lui, procesul său creativ (despre asta aflăm pe final de discuţie) şi cauza pentru care luptă (despre care se uită, pentru că nu e la fel de delicioasă vizual comparativ cu procesul din instanţele supreme din Rusia). Explicaţia este clară - nu avem acces în închisoare şi până la urmă e filmul nostru, nu e filmul lui! Nu la fel de clară este şi urgenţa producţiei, care scoate la iveală multe dintre stângăcii şi neajunsuri, grăbită, poate, de deadline-ul de la Cannes.

Este păcat, şi îmi amintesc aici de bucătarul căruia i se oferă ingrediente, însă nu este capabil să realizeze potenţialul lor şi eşuează în a le combina bine şi a profita de pe urma acestei combinaţii culinare. Release Oleg Sentsov - R.O.S. va intersecta mai multe subiecte care de-a lungul timpului vor creşte sau vor scădea ca intensitate politică, însă nu vor pierde din potenţialul cinematografic, dimpotrivă. Cel care-mi stă în minte cel mai mult se leagă de imaginea proceselor îndelungate, care se joacă pe scena unui teatru absurd, parte a unui act dramatic profund pe care nici unul dintre protagonişti nu îl realizează (cu excepţia lui Oleg). Un spectacol în care discursurile lungi şi oficiale dirijează mersul pompos al evenimentelor - toate încadrate într-o metaforă ironică a democraţiei şi libertăţii în care omul cel mai liber se află după gratii.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus