Stimate domnule Ministru,
Mă adresez dvs. în următorul context: după cum ştiţi, recent a fost promulgată legea care interzice activităţile în clădirile cu risc seismic. Cu această ocazie, s-au închis în Bucureşti ultimele trei cinematografe cu săli de peste 350 de locuri: Patria, Studio şi CinemaPRO (nota LiterNet - CinemaPRO nu s-a închis încă, dar este pe lista celor care s-ar putea închide în viitorul apropiat). Erau ultimele săli din Capitală unde mai puteai aduna un pic de public - atât cât a mai rămas pentru film românesc, european şi non-mainstream-hollywoodian. Căci foarte mult public pentru asemenea filme n-a mai rămas - după ce, în ultimii 25 de ani, din raţiuni de management catastrofal şi de privatizări dubioase, s-a distrus încetul cu încetul întreaga reţea de peste 600 de săli de cinematograf pe care o aveam în 1989. Odată cu ea a dispărut iremediabil şi un întreg public pentru care cinematograful însemna o sală mică, apropiată de casă, unde mergi special ca să vezi un film anume - şi nu mall-ul unde te duci să mănânci un hamburger şi să mai vezi lume, iar dacă tot eşti acolo, intri la multiplex să vezi şi un film care se întâmplă să se dea la ora aia.
Desigur, bine că s-au închis aceste săli de vreme ce erau în pericol să cadă la primul cutremur în capul spectatorilor. Întrebarea însă este: ce facem mai departe? Am citit cu invidie că guvernul s-a reunit în şedinţă extraordinară pentru a găsi o soluţie pentru Teatrul Nottara, de asemenea închis. Preşedintele însuşi s-a oferit, într-un gest simbolic, să găzduiască spectacole de-ale teatrului la Cotroceni, semn că problema îl preocupă. Foarte frumos. Am citit apoi că, în sfârşit, a devenit o prioritate pentru guvern să ia în calcul construirea unei noi săli de concert pentru festivalul Enescu. Extraordinară iniţiativa, deşi pentru concerte există Ateneul, Sala Palatului şi multe alte spaţii. Dar fără îndoială că o sală nouă le va fi de folos. De asemenea, pentru Teatrul Naţional s-au găsit fonduri pentru o restaurare amplă. Şi pentru Operetă la fel.
Întrebarea mea, domnule ministru, este: când va deveni şi cinematografia o prioritate pentru decidenţii politici din România?
În ultimii 15 ani, cinematografia a câştigat cele mai mari premii posibile la cele mai prestigioase festivaluri din lume, generând enorm de multe comentarii pozitive despre România. Cinematografia a fost partea vie, activă, sincronă, modernă e exprimării artistice româneşti. A oferit Institutelor Culturale Române o alternativă mai vie la tradiţionalele expoziţii de ii, ouă încondeiate şi căluşari. Cred că în aproape fiecare ţară există o săptămână de film românesc şi mai toate festivalurile mari de cinema au organizat o retrospectivă tematică despre cinematografia română în aceşti ultimi ani.
Şi atunci de ce, domnule ministru? De ce suntem trataţi la categoria şi alţii? Ce ar mai trebui să facem ca să devenim şi noi la un moment dat o prioritate?
Credeţi-mă pe cuvânt că nu suntem genul de artişti cu capul în nori. Cât a fost posibil să rezolvăm noi înşine, am făcut-o. În 2007, văzând că nu am cum să-mi distribui filmul cu care câştigasem Palme d'Or, pentru că pur şi simplu nu mai erau săli, am organizat o caravană - ca la începuturile cinematografiei - şi am colindat ţara în lung şi în lat ca să arăt filmul. Am sperat că iniţiativa mea va servi ca exemplu şi că autorităţile vor înţelege situaţia şi vor lua măsuri. Însă nu s-a întâmplat altceva decât că am setat un trend. Astăzi, aproape fiecare cineast român are propria lui casă de producţie, a devenit şi propriul său distribuitor, organizează un festival sau duce filme prin ţară într-o caravană şi aşa mai departe. Dar nu putem înlocui lipsa de infrastructură. Şi nu putem compensa la nesfârşit lipsa de iniţiativă a statului. Nu vă aşteptaţi de la noi să construim şi săli, reţele de săli, asta e prea mult - nu mai ţine de organizare şi iniţiativă, ţine de o politică culturală, de un plan pe termen lung, implică o strategie.
Noi o avem. Am elaborat-o acum mai bine de zece ani şi am înmânat-o, în numele unui grup de cineaşti, aproape fiecăruia dintre predecesorii dvs. în funcţie, fără nici un rezultat. N-a existat niciodată voinţa politică să fie pusă în practică. Miniştrii culturii, chiar şi cei cei care îşi doreau să schimbe câte ceva, au rămas prea puţin în funcţie. Sau nu existau fonduri. În sfârşit, n-a fost niciodată momentul potrivit, priorităţile au fost mereu şi mereu altele.
Mi se reproşează astăzi, domnule ministru, că nu am folosit mai bine momentul 2007 - când am primit toate decoraţiile posibile şi imposibile de la autorităţile române care se mândreau că se realizase o performanţă internaţională. În locul lor, ar fi trebuit să cer mai ferm nişte măsuri concrete. Pentru comunitate. Legate de cinematecă, de săli, de legislaţie, de toate lucrurile care au mers din prost în mai prost până am ajuns unde suntem acum: fără vreo sală validă de proiecţie într-un oraş care, ca şi celelalte competitoare din România, se visează capitală culturală fără ca să aibă măcar un cinematograf de calitate.
Şi cred că e de datoria mea, acum, să vă atrag atenţia. Că nu suntem niciodată prioritatea dvs. Nici măcar ultimii pe listă. Şi nu e fair, domnule ministru.
Cristian Mungiu