Bauhaus. Nostalgii.

Sunt fană de la 16 ani. E singura trupă de rock care mi-a stârnit voluptăţi şi orgolii de fană. Că aşa, de plăcut îmi plac multe, şi am ascultat şi mai multe. N-am simţit niciodată nevoia să mă declar, bunăoară, fană Pink Floyd, deşi cunosc toate albumele trupei pe dinafară.

Ştiţi cum e să te trezeşti cu câte o faţă şifonată şi fără nici un chef (oricâtă cremă ai folosi tot şifonată e!), într-una din acele zile când îţi pare că toate sensurile sunt aspirate de o gaură neagră căscată subit în buricul lumii tale? când ţi se pare că nimeni nu te înţelege şi nu îţi e seamăn şi îţi vine să-i tragi una în cap universului şi să-ţi cari şi ţie nişte palme, ruşinat de gustul autocompasiunii? În asemenea situaţii, eu una recurg la un remediu sigur. Îmi pregătesc un cocktail muzical după o reţetă infailibilă: o doză intensivă de Dark Entries (cu înregistrări din trei concerte), urmată de o cură cu Sanity Assasin, versiunea de studio, de o porţie de In the Night, piesa cea mai incitantă, aş zice, de pe albumul The sky is gone out şi, la final, de o infuzie de Small Talk Stinks. Întotdeauna combinaţia de piese şi-a făcut efectul şi m-a făcut ca nouă, după fiecare moment critic.

Vine o vreme când îţi dai seama că nu eşti nemuritor, după ce treci de prima tinereţe. Pământul prezentului începe să îţi fugă de sub picioare şi îţi dă tot mai des târcoale nostalgia. Te gândeşti ce-ai face dacă ar fi să pui mâna pe maşina timpului? Unde te-ai duce? Ce ai schimba? Ce ai retrăi? În ce altă epocă te-ar tenta să migrezi? Eu am simţit tentaţia de a mă face contemporană cu ei, în momentul consacrării trupei, şi de-a trăi frenezia, febra, deliciile şi convulsiile acelor ani.

Toţi căutăm oameni şi locuri cu care să fim în rezonanţă, unii o facem mai relaxat, sporadic şi cu mai puţină înfocare, alţii o facem asiduu. Toţi căutăm să ne acordăm cumva armonic cu realitatea şi ne iese cât ne iese... Pentru mine băieţii de la Bauhaus fac parte dintr-un univers care mi-a fost întotdeauna familiar, mult mai familiar, în tot cazul, decât cel în care am m-am format şi mi-a fost dat să mă mişc. Nu ştiu cum să o spun, altfel. În '89, chiar înainte de revoluţie, eu aveam 15 ani. Eram la liceu. Împreună cu câţiva colegi reuşisem să facem rost pe sub mână de o casetă video cu filmul celor de la Led Zepp. Eram înnebuniţi cu toţii după muzica lor. Rockul era chiar mai important pentru noi, cei din est, pentru că era un alt nume al libertăţii, era emblema unei culturi a protestului. Rockul era imaginea unor tineri şi adolescenţi ca noi care aveau voie să spună ce gândesc în public, să se îmbrace cum vor, să vorbească liber. Cenzura comunistă era foarte puternică. Imediat după căderea regimului am descoperit televiziunea. O televiziune contemporană care reflecta cât de cât ce se întâmpla în lume, pentru că până atunci avusesem parte doar de o televiziune de propagandă. E drept că aveam parte de multă muzică bună, clasică. Dar rockul era ceva tabu... era expresia "decadenţei occidentale şi capitaliste". La 15 ani am văzut primele trupe de rock la MTV. Nu-mi mai puteam desprinde ochii. Mama era disperată, se temea că o să rămân repetentă. Deşi fusesem destul de bună la şcoală, brusc nu mă mai interesa nimic... absolut nimic altceva decât să stau cu ochii lipiţi de ecranul televizorului şi să mă îndop cu toate acele muzici şi imagini. În ziua în care m-a văzut ieşind pe uşă cu blugii tăiaţi, cu o pălărie de cioclu în cap, cu mânuşi zdrenţuite, pe care le meşterisem la degete şi cu o haină stil army, căreia îi cususem singură, luptându-mă eroic cu stofa cea groasă, 6 nasturi argintii, a intrat în panică: fata ei se transforma într-o vagaboandă. Mi-a fost milă de ea şi m-am învoit să renunţ la pălăria de cioclu când mergeam la şcoală, nu însă şi la petreceri. Cel mai interesant accesoriu, însă, era tocmai o broşă de argint pe care o şterpelisem din cutia ei de bijuterii şi care, printr-o coincidenţă din acelea care îţi dau impresia că destinul îţi face cu ochiul, avea design-ul tipic stilului Bauhaus. Fetişuri, etc.


Contextul.

Trupa iese la iveală în frământata şi agitata lume britanică a sfârşitului de deceniu '70. Pe un fond de turbulenţă socială şi debusolare culturală, într-un context în care formaţiile punk îşi disputau aproape în întregime arena muzicală independentă, Bauhaus apare ca o gură de aer proaspăt într-un peisaj muzical destul de monocrom. Muzica angajată şi protestatară, s-o spunem drept, devenise un loc comun şi era necesară o infuzie de suflu estetic. În primul an, 1978, cântă prin cluburi obscure şi destul de tenebroase, din oraşe de provincie. În epocă sunt la modă întunericul, ceaţa, fumul de ţigară... şi nu chiar în ultimul rând drogurile. Estetica decadenţei e în floare. Soundul cel mai râvnit al momentului este unul agresiv, neîmblânzit, un sunet dens şi tare ca berea nefiltrată. Ceea ce le dă elanul să se arunce în vâltoarea zonei "indie" este tocmai spiritul epocii şi mentalitatea punk, ideea că oricine are suflu şi inspiraţie are o şansă. Pe un fond de criză economică şi a perspectivelor, cultura punk a înflorit ca un stil de viaţă alternativ, pentru tinerii fără nici o şansă. Spre deosebire de alte trupe, excelente altminteri, ca Joy Division sau Killing Joke, care abordează frontal problema socială şi teme grele ale contextului politic, băieţii de la Bauhaus aleg calea satirei şi a exprimării aluzive, fapt care le conferă o mult mai largă paletă expresivă. Muzica are alt calibru estetic şi se desprinde net de sonorităţile fruste şi previzibile vehiculate de celelalte trupe, cel mai adesea sumbre şi pesimiste. Deşi conturate tot pe un fond întunecat, piesele şi apariţiile scenice ale băieţilor de la Bauhaus conţin o doză substanţială de umor şi erotism, uneori chiar şarjate. În perioada în care făceam o fixaţie pentru ei, eram sub influenţa picturii lui Egon Schiele şi mi-ar fi imposibil să neg că am asociat chestiunile. Era cumva aceeaşi fibră estetică în frumuseţea, atât de vitală şi senzuală, turnată în culori fabuloase, a personajelor scheletice şi a trupurilor contorsionate din tablourile austriacului şi în apariţiile celor patru "anorexic beasts & beauties" de la Bauhaus. Mda. Cam aşa se prezentau: frumoasa şi bestia care au fuzionat într-un singur personaj.


Mici, mari malentendu-uri

Când am descoperit eu trupa, în 1990, ea era deja destrămată. Înainte de 1989, în ţările din blocul comunist, muzica pop şi rock din vest nu era tocmai accesibilă, abia după căderea regimului am început să descoperim ce se întâmplase pe frontul cultural din vest. Aşadar, în '90 i-am descoperit, am devenit fană, iar prin '92 eram deja dependentă şi aşa mai departe. Fapt e că, şi mie, ca oricărui fan, îmi părea un sacrilegiu orice comparaţie cu alte trupe, ca să nu mai vorbim de posibila asociere cu vreun curent anume. În anii '90 eram adolescentă şi am profitat de faptul că aveam un tată foarte indulgent şi o mamă foarte ocupată şi mi-am spoit toţi pereţii camerei din casa părintească cu citate din filosofi recalcitranţi şi texte ale unor trupe rock. În incinta camerei au survenit câteva petreceri care s-au lăsat cu câteva beţii şi, în consecinţă, pereţii au fost inscripţionaţi şi de vizitatori. O dată s-a întâmplat să fiu vizitată de nişte băieţi de la arte plastice care erau mari fani Sex Pistols şi mi-au tapetat unul dintre pereţi cu ditamai opera de artă murală dedicată elogios trupei. A doua zi, în stare de mahmureală, am realizat dezastrul. Chiar în dreptul patului meu, stătea scris, cu litere cât vaza de flori, Sex Pistols. Une sainte horreur! mi-am zis. Trebuie să zugrăvesc. Urgent. Mi-era teribil de ruşine, gândindu-mă la artiştii mei rafinaţi de la Bauhaus, care erau atât de arty! Două decenii mai târziu aveam să citesc un interviu în care Daniel Ash, ghitarist la Bauhaus, mărturisea că muzica băieţilor de la Sex Pistols avea, în tinereţe, acelaşi efect asupra lui pe care muzica lui îl avea asupra mea. Ironia soartei, sau ce?

Fişa personajelor

Peter Murphy (voce): în general reflexiv şi visător, ocazional impulsiv, întrucâtva mizantrop, tipul pasional, care se implică şi trăieşte zbuciumat şi intens, cu o ştachetă foarte înaltă în gusturile artistice, cu un gust pentru muzica elaborată şi cu multe straturi şi substraturi, cu preocupări metafizice, genul care crede în "arta pentru artă", cu o fobie faţă de mediocritate, cu un simţ aparte al straniului şi insolitului. Mare amator de pisici, de toate dimensiunile. Un romantic, relativ zbuciumat, în căutare permanentă de esenţe tari. A încercat mereu să-şi rafineze mijloacele de expresie şi să creeze o muzică sensibilă, cu miză filosofică. Uneori furtunoasă, alteori introspectivă, şi muzica lui, ca şi personalitatea, schiţează profilul exploratorului şi al căutătorului de aur negru: un alchimist modern, excentric, cu un stil de dandy. A evoluat într-o direcţie muzicală destul de elitistă, combinând elemente şi influenţe din regnuri muzicale diferite, de la etno până la electronic. A avut numeroase colaborări cu unii dintre cei mai influenţi muzicieni ai lumii şi a fost mereu în avangardă.

Daniel Gaston Ash (chitară, saxofon, voce): genul instinctual şi intuitiv, un bufon destul de emotiv şi foarte senzual, deci atipic, adept al mişcării şi muzicii punk, cu o imaginaţie vie şi mult umor, cu arderi intense şi greu de controlat, tipul expresiv şi excesiv, motociclist fanatic, cu o obsesie a individualităţii şi libertăţii, recalcitrant faţă de normele sociale, timid şi obraznic, un introvertit cu tentaţii gregare, generos (good hearted), cu un anumit gust pentru primejdie şi risc şi cu o reticenţă faţă de angajamente şi mai ales faţă de ideea de serviciu, asertiv şi temperamental în relaţii, foarte melancolic în fond. Un tip paradoxal şi uneori contradictoriu, o personalitate complexă şi imprevizibilă. Unul dintre cei mai originali muzicieni ai generaţiei lui, inventiv şi curajos în materie de experimente. A căutat în multe direcţii, şi-a schimbat stilul, look-ul şi ideile, oscilând între extreme. În proiectele solo a dovedit afinităţi cu un tip de sound "rough", intens, dur, care expiră multă vitalitate.

Kevin Haskins (percuţie): mezinul trupei, cu trei ani mai mic decât ceilalţi (n. în 1960), tipul de băiat bun şi "reliable", delicat, sfios, destul de ancorat în realitate în pofida aparenţelor aeriene, fascinat de sonorităţile punk, ska şi dub (în ce priveşte distincţia specifică dintre ele eu am unele mici nelămuriri), electrizat de tot ce sună şi arată provocator şi ar putea constitui un contrapunct al timidităţii sale greu de îmblânzit. I-a plăcut să combine, ca percuţionist, elemente ritmice care captează influenţe din zone muzicale aparent incompatibile. Cu o personalitate armonioasă şi maleabilă, foarte deschis (open minded) şi empatic, cu un simţ aparte al "pulsului momentului", a colaborat la mai toate proiectele de grup sau chiar solo ale lui Daniel Ash, participând inclusiv la unul dintre cele mai spectaculoase experimente muzicale iniţiate de acesta: Tones on Tail. A ajuns un apreciat compozitor de muzică de film.

David J. Haskins (bass): cerebral, libertin, cu veleităţi intelectuale, cu un umor negru şi sec, genul introvertit, reflexiv, cu oareşce complexe de geniu neînţeles şi preocupări multiple, interesat de poezie, eseistică şi literatură, cu o personalitate ermetică, prea puţin transparent emoţional, amator de dileme şi greu de mulţumit, predispus la criticism, fascinat de lumea marginalilor. Cu un gust aparte pentru burlesc şi chiar grotesc şi morbid, a dovedit afinităţi cu arta şi muzica de cabaret, dar şi cu formule ceva mai clasice din zona rock-and-roll. A avut numeroase colaborări şi a scos câteva albume solo, în registre muzicale destul de diferite, care au avut ecouri pozitive.


În pofida numelui trupei, a cărei poveste este destul de rocambolescă, şi nu voi intra în detalii, stilul este mult mai degrabă unul expresionist decât minimalist... Ţinând cont de natura muzicii celor patru britanici, aluzia la adresa arhitecturii Bauhaus pare a fi o indubitabilă ironie. Arhitectura Bauhaus, care e atât de searbădă şi lipsită de orice gust şi fantezie, n-are nimic de-a face cu muzica acestora, care e plină de viaţă, de nerv şi în acelaşi timp sofisticată. Un amestec fatidic de strălucire şi morbid ilustrează sonor o formă de nihilism romantic, de tip nietzschenian. În piesele Bauhaus se conturează o estetică a durerii / plăcerii şi a extazului / melancoliei pe un fond de satiră socială sau de meditaţie amară şi lucidă.

Peter Murphy are o voce plină, gravă, cu accente dramatice şi cu multe nuanţe, chiar şi în inflexiunile acute sau excentrice. O voce care transmite o incandescenţă foarte bine temperată. Sunetul chitării lui Daniel Ash este dens şi încărcat, destul de dur, uneori atonal, cu modulaţii şi schimbări de registru imprevizibile şi cu mult lust-appeal. Mai degrabă epic decât liric este foarte evocativ, uneori chiar onomatopeic. În anumite piese, cum e Small Talk Stinks, de exemplu, linia muzicală sugerează o întreagă menajerie urbană cu toate toanele şi izbucnirile aferente, printr-o succesiune de fraze sonore care se înscriu undeva pe intervalul dintre comic şi grotesc... Cumva, ţinând cont de dramatismul vocii lui Murphy, ghitara pare a fi, uneori, contrapunctul ironic. Basul lui David J., ca şi apariţia lui scenică au ceva din parfumul boemei englezeşti, ceva de sorginte ludică, în tot cazul, iar bateria lui Kevis Haskins sună cu mult mai temperamental şi mai agresiv decât îl recomandă pe el aparenţele.

Unul dintre cele mai interesante experimente muzicale ale băieţilor de la Bauhaus este piesa Exquisite Corpse de pe albumul The Sky's gone out. Pe scurt, Exquisite Corpse, "Cadavru Ales", este numele unui joc, lansat de Andre Breton, şi care consta în asamblarea, într-o singură compoziţie vizuală sau textuală, a unor elemente, create de mai mulţi artişti, cu sau fără legătură între ele. Numele a fost extras dintr-o frază care a rezultat în urma unui joc la care au participat câţiva suprarealişti celebri: Yves Tanguy, Marcel Duchamp, Jacques Prévert etc. Ulterior, ideea acestora a fost preluată şi de William S. Burroughs care a dezvoltat tehnica tăieturilor din ziar şi care avea să îi inspire pe membrii trupei. Piesa lor, Exquisite Corpse, conectează patru teme muzicale diferite şi patru texte stranii care se îmbină, în chip şi mai straniu, într-o savuroasă incoerenţă. Este o piesă fără nici o noimă logică, dar fascinantă estetic, miza acestui joc fiind tocmai producerea emoţiei estetice în afara oricărui spectru de semnificaţii logice.

Ca să mă fac cât mai limpede înţeleasă de cei care nu sunt familiari cu sunetul trupei: muzica marca Bauhaus este o specie de rock cu ritmuri de bossa nova şi dub, cu o ghitară care sună, cel mai adesea, extraterestru şi cu un vocal care se prezintă ca un holy fool al civilizaţiei contemporane, un bufon al unei lumi europene în derivă. Versurile sunt acide, sarcastice. Există şi o anumită doză de autoironie în interpretarea muzicii şi în subtexte. Cel mai interesant lucru, şi unic în istoria rockului, este faptul că apare un decalaj între mesajul şi textura muzicii şi interpretarea acestora, băieţii de la Bauhaus par a nu se lua în serios, mai exact par a lua peste picior universul sonor şi semantic pe care îl produc şi, spre deosebire de exponenţii altor trupe din epocă, nu înfăţişează acea morgă şi acel spirit deliberat tragic şi lamentativ, cu care obişnuiau să iasă la rampă cei mai mulţi dintre muzicienii începuturilor decadei '80. Există un anumit grad de teatralitate în toate apariţiile scenice ale pleiadei de muzicieni post-punk, însă teatralul, în cazul Bauhaus, a implicat un grad în plus de umor şi rafinament şi această detaşare specifică: practic muzica lor este totodată şi o satiră muzicală, se auto-parodiază întrucâtva. Interpretarea lor este una complexă, sinuoasă, în care nuanţele fac legea şi dau cheia întregului. Termenul cel mai adecvat care să descrie specificul muzicii lor este subtilitate: nu e nimic direct, explicit, evident, totul este distilat prin numeroase filtre care schimbă fie sensul cuvintelor, fie sensul frazelor şi tonalităţilor muzicale.

Teatralitatea constă în acest surplus de subtextualitate, dacă vreţi. N-am înţeles niciodată şi nici un pic de ce muzica băieţilor de la Bauhaus a fost arondată genului gotic. Odată pentru că acest gen este, de departe, cel mai lipsit de umor din câte există în istoria rockului, or Bauhaus este trupa cu cel mai mult haz din câte cunosc, şi apoi pentru că stilul gotic este unul plin de clişee vizuale şi stilistice, aflate la graniţa cu kitsch-ul şi plin de ifose lacrimogene şi de o cochetărie destul de vulgară, ceea ce nu doar că nu e cazul în ce-i priveşte pe băieţii de la Bauhaus, dar chiar e o jignire la adresa dimensiunii estetice în care se mişcă ei şi care este infinit mai evoluată. Preferaţii mei au fost etichetaţi şi în alte feluri, nejustificate, de-a lungul timpului, dar asocierea cu genul gotic e cum nu se poate mai întâmplătoare. Muzica lor nu e nici măcar atât de dark, cum ei înşişi au declarat-o. E dark pe ici pe colo, cum e firesc să fie orice formă de artă reuşită. Din punctul meu de vedere Bauhaus sunt o trupă arty. Nu întâmplător trei dintre membri ei sunt absolvenţi ai şcolii de artă din Northampton, iar Peter Murphy are un talent plastic genuin. Influenţele cele mai puternice pe care le resimt provin din zona artei expresioniste şi a ideilor suprarealiste: vezi eliminarea cenzurii raţionale din actul de creaţie, exaltarea instinctualităţii şi a trăirilor sensibile dincolo de reţeaua mecanismelor explicative. Pasaje întregi muzicale, dar şi o sumedenie de versuri, par de-a dreptul desprinse dintr-un delir suprarealist, bine condimentat erotic şi nevrotic.

Imaginea băieţilor de la Bauhaus, şi mai cu seamă a vocalului Peter Murphy şi a chitaristului Daniel Ash, întruchipa relevant un arhetip de frumuseţe androgină. Impactul, nu doar sonor, ci şi vizual a fost foarte puternic atunci când am văzut videoclipul de la She is in Parties...

Existau multe trupe, mai ales din zona glam, care foloseau machiaje de scenă, dar nu faptul că se fardau era cheia androginităţii lor. Apariţiile lui Peter şi ale lui Daniel în rochii şi ciorapi de damă mi-au părut întotdeauna mai degrabă comice şi alegorice, ironic demonstrative. Erau o sfidare la adresa stupidităţii unor mentalităţi arhaice asupra genurilor şi a convingerilor sexiste care încă erau virale în epocă. Rochiile şi dresurile lor erau o formă de protest social ţintit la adresa sexismului şi conformismului vestimentar. Erau, de asemenea, o provocare la adresa acelor jocks înguşti la minte şi obsedaţi de virilitate care erau şi atunci destul de vocali. Trebuie s-o recunoaştem: nici Peter, nici Daniel nu s-au omorât cu detaliile, ar fi putut să îşi facă nişte rochii mai fanteziste, dacă ar fi vrut. Ţinutele lor "feminine" nu erau chiar o culme a eleganţei sau inovaţiei vestimentare şi nici nu îi avantajau neapărat, nu erau o cochetărie sau vreo fandoseală de travestiţi: erau gândite să semnifice ceva şi să înscrie un gol într-o poartă. Dar aceste ingrediente erau doar o frondă, în vreme ce androginitatea se reflecta în tipul lor de expresivitate şi era ceva real, autentic, nu doar o simplă sugestie artistică. Era cât se poate de lizibilă în amalgamul de sarcasm şi ingenuitate, de luciditate şi ardoare, de morbiditate şi erotism, de forţă şi sensibilitate din expresiile, mimica şi atitudinea lor, androginitatea era vizibilă în tonalitatea poetică a revoltei transpuse pe note şi în vibrato-ul sonorităţilor şi versurilor agresiv-senzuale şi ludic-dramatice, ba chiar şi în alternanţa dintre definit şi indefinit prezentă în formula muzicală propriu-zisă sau în construcţia versurilor. Un simţ excepţional al contrastului şi paradoxului se reflectă într-o formulă muzicală care îşi găseşte centrul de greutate şi punctul de echilibru în ambivalenţă. Muzica în sine este una androgină şi complexă. Atributele tuturor celor patru elemente fundamentale se regăsesc în ea: sensibilitate (apă), intensitate (foc), inteligenţă (aer), instinctualitate (pământ). Este o muzică deopotrivă elaborată şi impulsivă, care răscoleşte teritorii ale subconştientului. Atât vizual, cât şi muzical, băieţii de la Bauhaus caută să extragă substanţe pure din materia greoaie, vâscoasă şi relativ opacă a experienţelor contingente. Exemple de substanţe pure: elixirul tinereţii, al plăcerii sau al dorinţei. Vibraţia muzicii este încărcată de tensiune erotică şi de o frumuseţe care are ceva din consistenţa argintului viu (mercurului), o frumuseţe lunară, care iradiază o lumină rece, albăstrie. Deşi muzicienii trupei Bauhaus s-au arătat uneori fascinaţi de un expresionism morbid, în anumite piese şi video-clipuri, cum ar fi Mask, spre exemplu, linia de fond nu este aceea a unei estetici a urâtului, ci a straniului şi ininteligibilului, a iraţionalului.

Anumite piese, cum ar fi In the Flat Field, Hair of the Dog, Departure, Poison Pen sau chiar Mirror Remains de pe cel mai recent album Go Away White îmi par a invoca lumea cărţilor lui Lewis Caroll ajunsă într-o fază isterică şi de decadenţă maximă. Parcă vezi defilând prin fundalul atmosferei descrise de muzică personaje hibride: Alice şi Pălărierul Nebun, Marele Iepure Alb şi Regina de Cupă, pisica de Cheshire şi Grifonul contopiţi în apariţii încă şi mai bizare decât originalul. Nu e nimic direct şi explicit, totul e subtil, rafinat, subversiv. Acesta e al doilea cuvânt-cheie definitoriu pentru piesele Bauhaus: subversivitatea. Umorul lor este unul subversiv. Ca şi versurile, de altfel. Sunetul este foarte european şi poartă amprenta unei eredităţi culturale încărcate. Prin armoniile şi stridenţele sonore, prin acordurile, când zbuciumate, când intrigante când melancolice, răzbat zvonuri ale mai multor timpuri şi lumi. De la viziunile alchimiştilor până la traumele existenţialiştilor, de la farmecul bufonilor lui Shakespeare până la crizele de sens ale tinerilor furioşi ai generaţiei '60, de la umbrele lui Poe până la delirul ultimilor romantici, de la aburii din pipele dandiştilor până la exaltările suprarealiştilor, de la exploziile substanţelor subconşiente provocate de adepţii lui Artaud până la blazarea generaţiei "blank" (vezi piesa lui Richard Hell) poţi întrezări în substanţa muzicii lor ecourile unei lungi şi întortocheate istorii urbane europene. De aceea sunt fană Bauhaus: inima rănită, bulversată, beată, îndrăgostită, hăituită şi înfrântă a Europei s-a transmutat în muzica lor şi îşi cântă melopeea. Un haz amar şi o doză considerabilă de tristeţe răzbat prin sonorităţile nu întotdeauna armonice ale pieselor. În anumite pasaje, muzica lor este de-a dreptul atonală. Interpretarea vocală, de asemenea, are uneori o coloratură atonală, incitantă. Sunt multe puncte de suspensie în muzică. Fascinaţia estetică provine dintr-un grad avansat de ambiguitate, care dă şi măsura subtilităţii de altfel. Imaginaţia şi fondul emoţional al celui care ascultă improvizează şi umple spaţiile lipsă de pe linia punctată sugerată de ambianţa sonoră. Linia punctată de pe şosea îţi permite să depăşeşti, să virezi, să faci stânga împrejur (dreapta împrejur, în UK), îţi dă o anumită libertate, iar ca ascultător piesele Bauhaus îşi oferă un privilegiu similar: şansa de a-ţi apropria muzica, de a o transfera în câmpul propriilor fantezii, dorinţe, întrebări (insights) şi voluptăţi intime. Ea pare a fi făcută dintr-un material maleabil care se mulează perfect pe corpul trăirilor şi emoţiilor celui care o ascultă, tocmai graţie acestui grad de ambiguitate. Spiritul Bauhaus e insuflat de două valori cardinale: libertatea şi plăcerea, dar acestea nu sunt doar invocate sau enunţate, aşa cum se întâmplă în cazul celor mai multe trupe de rock, ci profesate şi decantate în însăşi formula estetică pe care o lansează la apă. Îşi asumă o libertate faţă de toate curentele şi stilurile care fuseseră deja experimentate şi faţă de însăşi paradigma muzicii rock, obţinând un produs sonor întru totul original. În ce priveşte miza hedonistă a spiritului Bauhaus, lucrurile sunt încă şi mai complicate, pentru că şi versurile, şi muzica exprimă cât se poate de limpede natura duală a plăcerii şi pasiunii şi avertizează în privinţa faptului că orice plăcere mai devreme sau mai târziu se întoarce împotriva ta. Sonorităţile Bauhaus evoluează, acrobatic, pe o coardă întinsă între extaz şi zbucium, între dorinţă şi dezgust, între melancolie şi voluptate. Unele piese invocă o imposibilă asceză erotică sau, mai precis, inevitabila cădere din stările solare ale pasiunii într-o materie sentimentală ternă şi gri. Piesa Passion of lovers, care a fost ilustrată cu imaginea a două insecte care se devoră reciproc, o spune destul de frust: ceea ce îţi doreşti atunci când te îndrăgosteşti este ca acel lucru, hipnotic şi feeric, să te ucidă, pentru că ştii că oricum vei pieri într-un fel sau altul. Dar e de preferat să mori într-o stare de graţie... Ori de câte ori ascult piesa aceasta îmi spun: moartea prin dragoste e cea mai puţin tragică. Cam aşa s-ar putea traduce mesajul hedonist al băieţilor de la Bauhaus. N-am ştiut niciodată cine a compus versurile piesei acesteia. Am o bănuială. Dar cred că nici nu vreau să ştiu.


Peter Murphy şi Daniel Ash mi-au invocat întotdeauna imaginea unor bufoni; nişte figuri care pot apărea la fel de bine într-o feerie comică sau într-o dramă istorică. În 2006, când membrii trupei s-au reunit şi au scos albumul Go Away White a fost o surpriză fericită, desigur, dar a fost o bucurie de scurtă durată, pentru că, în scurt timp, s-au despărţit pentru a treia oara, şi ultima. Nu era chiar cea mai "insolită" situaţie din lumea rockului. Mi-am reprimat cu brio tentaţia de a proceda ca alţi fani şi de a încerca să îmi explic sau să arunc vina pe cineva anume. Au trecut 25 de ani de când i-am descoperit şi 36 de când s-au consacrat, ca trupă.

Când am aflat că Peter Murphy a organizat recent un turneu sub titlul 35 Years of Bauhaus împreună cu muzicienii cu care cântă, de obicei, piesele proprii, prima mea reacţie a fost de recul. Fără ceilalţi membri ai trupei n-are nici un sens să cânte repertoriul Bauhaus, mi-am zis. E absurd! şi dezamăgitor. Apoi m-am gândit şi m-am răzgândit. Mi-am dat seama că aceasta este, poate, singura şansă ca piesele Bauhaus să poată fi cunoscute de publicul actual şi să nu se aştearnă peste ele un strat gros de praf, iar peste praf lespedea de piatră a uitării. Toată viaţa e o luptă continuă cu timpul, o trântă de nedescris, din care omul iese întotdeauna perdant şi şifonat, iar în acele momente în care reuşeşti să smulgi din ghearele jegoase şi ticăloase ale timpului câte o fâşie de frumuseţe, te simţi pentru câteva clipe stăpânul lumii. Murphy nu s-a împăcat aşa uşor cu ideea că viaţa îţi înfulecă tot ce investeşti în ea, că nu poţi conserva nimic. A încercat să aducă în prezent ceva din suflul acelor ani şi al acelei lumi. E de înţeles. Sigur că astfel de gesturi, chiar şi atunci când îşi ating ţelul, transpiră multă nostalgie şi sunt însoţite de radiaţia-fantomă a trecutului. Dar nici încercarea de a trăi cu totul în prezent, într-o seninătate fără umbre, şi de a-ţi privi trecutul ca pe o viaţă anterioară nu e neapărat mai fericită. Nu te poţi elibera de nostalgie decât dacă reuşeşti să-ţi ştergi complet memoria, ca în filmul Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Oricum nu există seninătate fără umbre. Tocmai seninătatea, dogoarea soarelui, accentuează umbrele. Când e mohorât, umbrele sunt mai puţin vizibile. Am trăit până de curând acest lucru ca pe un paradox, fără să îmi fie clar că aşa e natural. Sunt o fiinţă solară. Cu toate acestea, mai ales în zilele de vară, când soarele e cel mai puternic, umbrele din mine ies la iveală, se conturează mai intens, golul descris de melancolie e mai adânc.

În Things to Remember, una dintre piesele de pe albumul Dust (care n-are legătură cu Bauhaus), Peter Murphy ne spune:
Sunt două căi posibile. Calea resuscitării trecutului şi cea a desprinderii de trecut. Nici una dintre ele nu este absolută. Pe oricare dintre ele ai lua-o există o forţă care te atrage spre punctul de răscruce şi te ţine în tensiune. Şi amintirea şi uitarea sunt relative. Trecutul se transformă şi el, în funcţie de trăirile din prezent, se reconfigurează, amintirea angrenează şi multe energii proaspete, şi multă ficţiune.

În ce priveşte relaţia cu ceea ce au creat împreună sub numele de Bauhaus, Daniel Ash a ales să uite. Peter Murphy a ales să îşi amintească.