Anonimul... deconspirat

Sfântu Gheorghe, locul unde Dunărea se uneşte într-un mariaj de vis cu Marea Neagră... Nu, să reluăm. Sfântu Gheorghe, tărâm neatins de cauciucuri, ferit de noxe şi eşapamente... Tot nu-i bine, mai încercăm. Sfântu Gheorghe, Eden neîntinat de păcatul originar, spaţiu feeric în care peşti, pasări, animale şi oameni vieţuiesc laolată în armonie... Mda, nu cred că ajungem undeva în felul ăsta. Mai bine lăsăm deoparte metaforele şi epitetele şi-o spunem direct şi fără ocolişuri, mai mult sau mai puţin inspirate: Sfântu Gheorghe, unde luna august poartă un singur nume - Anonimul.

Nu-i deloc simplu să fii prezent la un asemenea festival. Internaţional. De film independent. Cel puţin nu într-o asemenea locaţie unde tentaţiile sunt multe (aer curat, plimbări cu lotca, plajă pe nisip din cel mai fin, etc.), timpul scurt (doar vreo şase zile) iar filmele se dau la kilogram (scurt-metrajele, par example) şi în paralel / concomitent, pe secţiuni.

Prin urmare, una dintre ofertele zilei de marţi (că luni a fost doar de protocol / Greenaway) sună ceva de genul: irlandezii Adam & Paul versus ceva shorts, dintre care franţuzescul Calicot (cine ar fi crezut că o poveste despre bumbac poate rezuma în 7 minute câteva secole de istorie?) iar spaniolul The Dreamer (o rafinată combinaţie de Jules Verne şi Poe) nu sunt de ratat. Ceea ce nu înseamnă că irlandezii sunt de lepădat - dovadă premiul de interpretare & regie. "Homeleşi", aurolaci, înfriguraţi şi debusolaţi, cei doi ar trebui să stârnească plânsul - în schimb te fac, dacă nu chiar să râzi, tu fiind un umanist declarat, măcar să zâmbeşti... pentru că încăpăţânarea cu care se opun sorţii potrivnice este admirabilo-comică. Asta fără a-l mai pomeni pe Caramitru-bulgarul, nu de alta dar s-au spus destule şi nu ne plac redundanţele.

După o alegere grea, una light, mai de după-amiază: trei ore de scurt metraje. La grămadă, animaţii din plastilină (Journey to Mars şi Jam Session), glumiţe de foc de tabără (Oh, My God!, Dentally Disturbed), o deconstrucţie nemiloasă, plină de umor coreean (!), a celei de-a şaptea arte (Nothing's gonna stop us now) şi poveşti mai mult (Femerlin's song, afectuos omagiu adus filmului mut) sau mai puţin (Premium, cea mai retro producţie autohtonă ever) instant-classic.

Miercuri însă, orice calcul este inutil. Turtles can fly (marele premiu şi, mai rar în astfel de competiţii, favoritul publicului) este un basm post-război din Golf, cu personaje aflate fizic la vârsta copilăriei dar maturizate psihic până la o înţelepciune caracteristică bătrânilor, fără artificii şi, mai ales, fără happy-end. Nici nu se putea altminteri... Czech dream este tot un basm şi la fel de bine s-ar putea numi Prostia omenească. Doi tineri cineaşti (un soi de Păcală şi Tândală cehi) vor să vadă cât de lacomi şi puşi pe chilipir sunt oamenii. Cât de "corecţi" sunt publicitarii şi cît de dispusă e întreaga societate să-şi recunoască propriile tare. Mult, deloc, comme ci, comme ça. Şi mai sunt, evident, şi scurt-metrajele. Iar rusescul The Door, suedezul Sommarlek (marele premiu) şi irlandezul Everything in this country must sunt, într-adevăr, de ne-ratat.

Joi dimineaţă, un double-bill de pomină în competiţia de lung-metraj: Harvest time (muncita dar bărbata Rusie, văduvită prea de timpuriu, fără bucurii sau viitor luminos, sfâşietoare în culori mute) şi Lost Embrace (Hanukka în stil argentinian, premiat pentru imagine). După mine, deşi plecat cu mâna goală, filmul rus este marele câştigător al acestei ediţii şi o bună pildă pentru cinema-ul românesc, care ar trebui să înveţe că trecutul roşu poate fi o sursă (încă) vie de inspiraţie şi nu doar o ocazie de a te defula poluând fonic în stânga şi-n dreapta cu invective. Ei, dar ce te faci cu short-urile de azi, unde ai ungurescul plan-secvenţă de 13 (!!!) minute numit Before Dawn, parabola coreeană Home, Sweet Home şi cele două delicioase fabule animate, Little Things şi Guard Dog...

După-amiază, hulitul Dear Wendy. Că cică nu-i suficient de ironic ca pentru Von Trier, scenaristul (păi normal - Vinterberg, regizorul, pune accentul pe emoţie şi latura psihologică) şi cică nu-i suficient de emoţionant ca pentru Vinterberg, regizorul (păi, normal - Von Trier, scenaristul, e atât de acid încât îţi face gura pungă). Cireaşa pe tortul criticii rămâne, totuşi, ideea potrivit căreia doi nordici n-ar fi tocmai potriviţi să dea în cultura americană, fie ea şi a armelor de foc. Ba să avem pardon. Cultura armelor americane este oarecum universală. Aşa că, dacă...escu vrea să facă un film despre asta, este liber să o facă. Dear Wendy merită văzut chiar dacă rişti să pierzi cutremurătorul scurt polonez Fallen Art sau minimalistul scurt brazilian Happiness. Başca românescul Canton aka "locul în care nu s-a întâmplat (aproape) nimic". Fiecare, după cum i-o fi norocul.

În fine, ajungem la vineri. Pierdem Ten Minutes Older - The Cello (prea multe voci care spun că-i boooring dar, în fine, dacă nu vezi nu ai voie să-ţi dai cu părerea) dar intrăm la The Trumpet. Kaurismaki e mâh, Wenders e câh, Jarmusch e posac, Spike (Lee) - revoltat, Herzog - nostalgic, iar Chen Kaige (haiku-like) şi Victor Erice (cassandric prevestitor de rele) sunt absolut fabuloşi.

Sâmbătă se pleacă înapoi la Bucureşti. Adio Sfântu Gheorghe, adio mare, adio filme. Ba nu. Pentru că filmele, după ce şi-au petrecut acolo toată luna august, vin curând în capitală, pentru o retrospectivă cum se cuvine. Avantajul ar fi că Anonimului i se cunoaşte, de acum, identitatea: ore bune (ca număr & calitate) petrecute în sala de cinema şi lux pentru cei aleşi. Şi poate că, la final de septembrie, recuperăm, dacă nu atmosfera, măcar peliculele rămase restante în Deltă. Uf!