Cu fiecare bucată muzicală, am aterizat mai aproape de relieful colţuros, dur, pietros, cu grote ascunse şi praf milenial al unei planete departe de verdele şi albastrul obişnuit, aproape de cenuşiul metalic, puternic irizat, o culoare de sunet sintetic, sintetizat, industrial, de explorat cu instrumente rezistente, cu receptori noi, cu auzul dezvăţat de clasic, dar nu complet izolat de el, cu mintea liberă de prejudecata că jazzul şi-a oprit mersul, că trenul lui şi-a sfârşit linia şi acum nu mai poate circula decât în buclă, luând şi reluând la rând toate gările în care a mai fost, schimbându-le doar culoarea şi echipa de întreţinere şi înfrumuseţare. Pentru că Jaga Jazzist au luat jazzul şi l-au dus undeva, în altă parte, departe, într-o noapte roşie, tulburată, diferită, neliniştitoare, lângă un Aldebaran urmărind Pleiadele, lângă un Betelgeuse aşteptându-şi febril explozia.
Dar şi aproape, în imaginaţia colectivă a SF-iştilor pământeni, în nostalgia unui peisaj urban de Neo Seul al lui Sonmi-451, mixat cu atmosfera de sulf dizolvat a Los Angeles-ului lui Rick Deckard, într-un Cloud Atlas strunjit prin Blade Runner, dar nu brutal, violent, ci îndemânatic, structurat, cum amesteci două pachete de cărţi de joc într-unul singur. Adăugat peste un iz puternic de mare fără sfârşit, bizară, fără valuri, curgând ca un râu, înspre înăuntru, în ea însăşi, într-un vortex fără fund, o chemare a unui abis necunoscut, o soarbere în măruntaiele lichide ale unei ape discrete, înşelătoare, fără ţărm, fără cuprindere, reflectând în contopire cerul indigo al unui ritm ţinut în spectru de jazz de tobele lui Martin Horntveth şi clarinetul lui Lars Horntveth.
Pe nesimţite, intră un fin fior de new-age, strecurat abil prin orga lui Ray Manzarek din The Doors-ul lui Light My Fire şi a unui perfect necunoscut (foarte probabil) Mugur de fluier, drept în clapele sintetizatorului lui Øysten Moen şi flautul lui Line Horntveth, fior trecut cel puţin printr-o Poartă Stelară, arestat de poliţia excentrică a unei Zone Crepusculare polare şi trimisă în marş ritmat, de clone înrolate în armata Republicii Galactice. Totul într-un spectacol total, acustic şi vizual, într-un joc de lumini şi culori spectrale, transmiţând tot atâta frison electric cât poate fi adunat într-o staţie de transformare, un jazz trifazic, de puterea acustică a unui tunet, hipervoltat, hiperamperat, hiperoscilat. Un jazz alternativ, ca un foc de artificii, la ani lumină de delicateţea lui originară şi totuşi în căutarea ei, a reverberaţiei pendulând între notele lui clasice şi toate viziunile reflectate până în anul 15 al secolului XXI.
Un spectacol de o expresivitate intensă, colorat ca un pom de Crăciun în mijlocul Times Square-ului, împodobit cu toate ghirlandele de sunete şi lumină pe care le poţi găsi între limitele fixe ale auzului şi văzului uman. Peste care nu uiţi să arunci din când în când stropi de suspans din noir-ul muzical al filmelor cu crime în clar-obscur, private eye şi femei fatale ale anilor '50. Deasupra cărora adaugi repede un trombon abisal, cu ecou prelung, al lui Erik Johannessen, saxofonul aspru-senzual al lui Lars Horntveth, tuba gravă şi vocea alterată de sintetizator a Linei Horntveth. E, de fapt, o reîntoarcere a sintetizatorului, un Vangelis alergat prin fiorduri, dur, maiestuos şi extravagant, un Desert Rose îngheţat în deşertul nordului, pe zăpada aspră, dar strălucitoare a polului. Dacă în primul episod al seriei Star Wars se asculta jazzul voios al anilor '40, în luptele din Revenge of the Sith, cu siguranţă căştile jedi-ilor iradiau Jaga Jazzist, pentru că nu-l poţi înfrunta pe Darth Vader fără mitraliera tonal-luminoasă a norvegienilor Jaga, aşa cum nici nu poţi trimite în neant partea întunecată a Forţei fără laserul jazzului lor electro-sintetizat. Şi apoi să visezi o odihnă electrică, într-un vis cu particule elementare plutind în oceanul magnetic, dar departe de lipsa de empatie a androizilor ne-visători ai lui Philip K. Dick.
Pentru că muzica celor de la Jaga Jazzist, cu toate variaţiile şi spectaculozitatea ei, cu toată intensitatea sunetului şi amestecul de tonalităţi, cu toată mixarea de stiluri, cu baleierea între zone total opuse, de la house la electric-pop de pârtie tiroleză, de la heavy(rough)-metal la fusion, cu orgia de nuanţe bătute apăsat, ca o monedă nouă, şi trimise în aer cu forţa unui declanşator de rachetă, are identitatea unui stil independent, cu construcţie şi structură distincte, bine delimitate, recognoscibil şi greu-imitabil. Care şi-a creat şi publicul receptor, după cum s-a văzut şi auzit, fără nicio umbră de îndoială, în reacţia promptă de entuziasm nerezervat a celor prezenţi în aglomerata Sală Thalia a Festivalului Mozaic Jazz 2015.
Jaga Jazzist au fost: Marcus Forsgren - chitară, Andreas MjØs - vibrafon, chitară, Korg MS10 - percuţii, Martin Horntveth - tobe, Lars Horntveth - chitară, clarinet, saxofon, clape, Line Horntveth - tubă, flaut, percuţii, glockenspiel, voce, Even Ormestad - bass şi clape, Erik Johannessen - trombon, percuţii şi voce, Øysten Moen - sintetizator şi pian.