În calitate de regizor şi co-scenarist (alături de Tudor Giurgiu şi Ilinca Mihu), Alexandru Belc e un alt ro-cetăţean atipic, dovadă răbdarea cu care şi-a urmărit subiectul şi, mai ales, talentul de a produce un film ce vorbeşte despre eroism cu zâmbetul pe buze, despre încăpăţânare cu lacrimile în ochi şi despre speranţă cu gustul neantului în gură. Într-un rol (da, există aşa ceva şi într-un film documentar!) ale cărui tuşe esenţiale amintesc de personajul lui Andi Vasluianu din Despre oameni şi melci (Giurgiu oblige:)!), administratorul cinematografului nemţean, Victor Purice, e anti-eroul perfect al zilelor noastre.
Dacă s-ar învrednici să-l înţeleagă, un cetăţean mioritic standard pesemne că l-ar socoti extraterestru. Cineva care, împotriva tuturor evidenţelor, nesimţirilor şi laşităţilor, reuşeşte să refuze moartea unei chestii atât de vetuste precum este, în zilele noastre, un cinematograf, cineva care face asta agregând în jurul său o mână (de fapt, o juma' de mână) de oameni ce par dispuşi să îl urmeze, cu zâmbetul pe buze, în încleştarea cu vânturile din spatele oricărei mori de pe lumea asta, o astfel de arătare nu are cum, mă-nţelegi, să provină de pe meleagurile acestea. E musai evreu-mason-vândut-bozgor sau, mai sigur, marţian. Unde mai pui că, pe lângă apucături onorabil-acceptabile (un shpritz, o tzigare), mai prestează şi ciudăţenii precum air-guitar sau folk pe versuri şi sunete proprii. Un apucat, ce să mai!
Ce e curios şi cu adevărat remarcabil e că, în filmul lui Belc, ca şi, probabil, în viaţa-i ne-filmată, domnul Purice nu face paradă de nimic. E un om cu câteva pasiuni, ceva vise şi multe regrete. Un om care se cunoaşte pe sine şi care înţelege să nu se abandoneze pe sine. Sună complicat? De fapt, e banal. Pentru dl. Purice, marea bucurie a vieţii nu este nici liniştea, nici non-stresul, nici întorsul capului de dragul unei existenţe roz-autiste. După cum resemnarea sau înfrângerea nu intră pe lista sa de opţiuni.
Ne pare bizar? Ne uităm la Victor Purice, Cornelia Chelmu, Lorena Cosău şi Gheorghe Purice ca la muzicanţii ce mânuiau viorile pe Titanicul scufundându-se? O privire mai atentă în jur s-ar putea să constate că podeaua inundată e, de fapt, plasată sub picioruşele noastre, ale "normalilor" bio-zen, pentru care scopul vieţii e orice exclude încrederea în semeni, bucuria de a bucura şi lupta, când mai nevrozată, când mai politically incorrect (se fumează şi se consumă alcool în cinema, to'arăşi, se descarcă torenţi, se proiectează cedeuri fără de IP, se impun anchete şi sancţiuni, nu?), pentru un vis, un nenorocit, banal şi încăpăţânat vis.
Dacă vă sună eroic şi patetic cele de mai sus, este pentru că ne-am tâmpit în asemenea hal, încât nici să ne batem pentru ce iubim (în caz că mai iubim) nu mai suntem în stare. Sau suntem?