Nu pare un semn bun că promovarea filmului In the Heart of the Sea îl descrie ca pe o repovestire a aventurii care a inspirat Moby Dick al lui Herman Melville, deci nu ca pe o adaptare propriu-zisă a romanului american - mai ales că diferenţierea se prelungeşte şi în începutul filmului. Tânărul Herman Melville (Ben Whishaw) face un drum lung până în Nantucket ca să vorbească cu supravieţuitorul unui naufragiu, Nickerson (Brendan Gleeson), convins fiind că ceea ce ar putea afla de la el i-ar stârni imaginaţia pentru o operă care să schimbe istoria literaturii, una care să îl facă egalul lui Nathaniel Hawthorne. Nickerson îl primeşte fără prea multă ospitalitate şi, când în sfârşit se hotărăşte să i se confeseze, îi spune că o să fie dezamăgit de ce va auzi. Pentru sceptici, avertismentul lui Nickerson e menit să spargă al patrulea perete şi să ne pregătească pentru ce va urma: aventura nautică din lungul flashback al marinarului nu are cine ştie ce stofă literară, dincolo de puterea de a-i bântui pe viaţă pe cei direct implicaţi. Nu e niciun căpitan Ahab în povestea asta pe urmele marelui caşalot alb, în schimb protagonistul e secundul curajos al navei Essex, Owen Chase (Chris Hemsworth, mai cunoscut în rolul lui Thor), iar căpitanul neexperimentat şi ineficient, Pollard (Benjamin Walker), primeşte comanda echipajului doar pentru că provine dintr-o familie distinsă de navigatori şi nu reuşeşte să demonstreze că talentul de a învinge valurile e ereditar. Nici asemănările de formă nu merg foarte departe: cursivitatea naraţiunii nu e întreruptă decât de câteva întoarceri la prezent, pentru a nota comentariile lui Nickerson şi Melville, în rest se ţine în suspansul întâlnirilor cu monstrul marin.
Altfel, In the Heart of the Sea e un spectacol în 3D onest şi variat. Din momentul în care echipajul balenierei ridică ancora, întâmpină obstacole mici şi mari. Din prima categorie fac parte un prim moment tensionat când desfăşoară velele, confruntarea lor cu o furtună şi o primă (şi reuşită) vânătoare de caşaloţi, în urma căreia cel mai tânăr şi mai sperios marinar (Nickerson însuşi, la vremea expediţiei) e forţat să coboare în scheletul unui animal răpus, într-un fel de peşteră însângerată şi (ni se spune destul de convingător) cu aer irespirabil, ca să adune ultimele găleţi de grăsime. Imaginea filmului (semnată Anthony Dod Mantle; scenografie de Mark Tildesley) e în general o reproducere cu bun gust a unei călătorii pe mare, cu atenţie la detalii precum reflexia luminii soarelui în valurile mării, şi înapoi în sus, pe balenieră. Culorile mării învolburate, care i-au dat pictorului J.M.W. Turner destul material de lucru pentru toată viaţa, sunt reproduse aici în CGI. (Filmul e în întregime digital, de altfel; nimic nu a fost filmat pe peliculă.) Însă nu toată expediţia de pescuit e ca o plimbare prin galerie, iar Howard şi directorul său de imagine lasă să se întrevadă şi latura ei murdară şi vâscoasă: prinderea primului caşalot devine un fapt când marinarii îşi dau seama că e rănit, adică atunci când îi îmbăiază pe toţi cu sânge de la celălalt capăt al harponului; lumina soarelui, ale cărei licăriri semnifică la începutul filmului libertatea, devine tiranică şi periculoasă atunci când cei rămaşi în mijlocul mării nu se mai pot adăposti de ea.
Planul prezentului - conversaţia între Melville şi Nickerson în camera aglomerată şi întunecată a acestuia din urmă, care e în sine un schimb de replici abstract şi lipsit de potenţial cinematografic - nu e nici el lipsit de textură. Spaţiul ecranului e ocupat de lumânări şi lămpi a căror prezenţă e sugestivă, pentru cine le ştie povestea: la mijlocul secolului XIX, erau doar câteva din bunurile care necesitau seu de balenă, făcând vânătoarea pe mare o afacere profitabilă, cu toate că, la scurt timp după aceea, toată cererea de seu a fost înlocuită şi suplinită de industria petrolului, care tocmai se dezvolta. Filmul e încărcat cu nostalgie, prin sugestia subtilă că Essex nu e singura navă care se scufundă a acestei epoci: echipajul ei e din ultima generaţie care îşi mai riscă viaţa pe mare pentru nişte bunuri de consum.
Pentru un film care e încununarea unui sistem de producţie capitalist, In the Heart of the Sea are un pronunţat aspect marxist, aproape surprinzător, în simpatia faţă de soarta celor de pe vas. Surpriza nu e aşa de mare, dacă ne amintim că din ce în ce mai multe blockbuster-e, de la Aliens (r. James Cameron, 1986) încoace, ajung să chestioneze ordinele: seriile The Dark Knight şi Hunger Games sau noul Mad Max pot fi interpretate profitabil prin diferite grile marxiste; asta complică presupunerea că filmele de acţiune / aventuri ar fi pur evazionism, care nu reflectă în niciun fel lumea în care sunt făcute. În filmul lui Howard (cu un scenariu de Charles Leavitt, al cărui portofoliu include Blood Diamond), industriaşii care află de la Chase şi Pollard de soarta navei Essex decid să minimizeze pericolul că un asemenea caz s-ar putea repeta, considerând că e mai puţin important ca marinarii trimişi după seu să ştie ce-i aşteaptă decât să le păstreze investitorilor încrederea pentru vânătorile de balene viitoare.
În termeni de complexitate a interacţiunilor de pe vas, In the Heart of the Sea nu oferă cine ştie ce studii de personaj (în afară de cei menţionaţi deja, merită amintiţi Matthew Joy / Cillian Murphy ca prieten vechi al lui Chase şi mediator între el şi căpitan; şi Owen Coffin / Frank Dillane ca vărul mai tânăr al lui Pollard, care îl idolatrizează). Nu doar Moby Dick rămâne un standard de nedepăşit, ci chiar Master and Commander: The Far Side of the World (r. Peter Weir, 2003) stă în picioare după mai bine de un deceniu. Cât despre legendara balenă albă, ni se arată clar câte pagube poate produce, dar altfel e destul de insipidă. Cu tot respectul pentru autenticitatea la care aspiră filmul, aş parafraza aici o replică celebră dintr-un western de John Ford: când legenda devine fapt, arată-ne legenda.
Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.