Cum de ruşii sună bine? - Kirov Symphony Orchestra

De ce ai noştri muzicieni de orchestră, fie ei oricât de valoroşi, ne apar atât de rar "bolnavi de muzică", aşa cum s-au arătat a fi instrumentiştii Kirov Symphony Orchestra, contaminaţi de fabulosul Valeri Gergiev? În plus, ei nu par a fi încurcaţi de faptul că Gergiev a atins un grad de esenţializare a gesticii cum nu întâlneşti la mulţi şefi de orchestră. Îi înţeleg perfect intenţiile, aşa cum este firesc, de altfel, pentru o orchestră care s-a identificat cu dirijorul ei de aproape două decenii, acesta reconstruind-o practic în detaliu.

Al doilea concert de la Bucureşti prezentat în această distribuţie a avut o altă consistenţă, o altă orientare decât primul. Repertoriul mai expansiv şi prezenţa pe afiş a unui solist au atras mult mai mulţi spectatori, iar entuziasmul primei seri a fost parcă depăşit acum. Strălucitor tehnic în Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră de Prokofiev, Alexandru Tomescu a fost parcă şi el contaminat de patima pentru muzică a celor ce-l înconjurau. Alexandru Tomescu s-a arătat demn de compania unuia dintre cele mai mari nume ale artei dirijorale contemporane. Maniera lui violonistică este tot mai deschisă, mai caldă, iar performanţa tehnică rămâne undeva în urmă, ca o condiţie necesară, dar nu suficientă. Alexandru Tomescu a devenit o personalitate matură, complexă, tot mai curioasă în descoperirea profunzimilor concertelor pe care le abordează, interesat şi interesant în opusuri de secol XX.

Un straniu element comun de destin între Alexandru Tomescu şi majoritatea muzicienilor de pe scenă, inclusiv Valeri Gergiev, este asumarea păstrării unei legături strânse cu spaţiul geografic natal, chiar dacă o carieră ca aceea a tânărului nostru violonist nu se opreşte între graniţele României. Totuşi, faptul că muzicieni ruşi din Rusia şi un violonist român din România pot cânta aşa (deşi este evident că se confruntă cu probleme de viaţă similare – violonistele şi-au adus poşetele pe scenă, temându-se să le lase în culise), dovedeşte încă odată că nu condiţiile socio-economice sunt cele care împiedică performanţa. Iar atitudinea unui artist pe scenă nu ar trebui să fie decât una singură, indiferent ce se întâmplă în viaţa lui în afara acestui spaţiu care trebuie să rămână magic.

Sclipitor Capriciul spaniol de Rimski-Korsakov, dar parcă experienţa cea mai interesantă de până acum a festivalului rămâne totuşi Patetica de Ceaikovski. Nu auzim prima dată această simfonie cântată de ruşi, dar fascinantul Valeri Gergiev, cu mâna lui stângă modelând parcă în permanenţă muzica şi mai ales cu o inteligenţă artistică frenetică, reuşeşte să facă discursul muzical efectiv să pulseze de idei. Şi mai este un element care pare să-l personalizeze pe Gergiev şi care generează entuziasm necondiţionat: tempourile extrem de alerte, conducând către o fluenţă a muzicii cum rareori auzi, chiar pe disc. Autentice focuri de artificii. Cât despre problemele de amplificare la Sala Palatului? Ele au dispărut cu desăvîrşire, lăsându-ne să căutăm răspunsul la întrebarea cum de ruşii sună bine?