Un naufragiu - In the Heart of the Sea

Într-o seară friguroasă, pe la jumătatea secolului optsprezece, un scriitor aspirant intră în casa lui Tom Nickerson, ultimul supravieţuitor la acea dată al naufragiului vaporului Essex. Drama se produsese cu decenii înainte, dar încă îl bântuia pe cel care atunci fusese doar un adolescent firav, aflat la primele experienţe maritime. Un eveniment care îl întărise, îl îndârjise, dar îl închisese în propria carapace. Regizat de Ron Howard, In the Heart of the Sea / În inima mării îşi propune să prezinte noaptea în care Nickerson l-a primit pe pe-atunci-necunoscutul Herman Melville şi, totodată, felul în care Moby Dick se năştea ca roman. Firul epic se concentrează atât pe discuţia dintre cei doi, cât mai ales pe prezentarea evenimentelor care au dus la naufragiu şi momentele delicate - extrem de lungi - care au urmat. La fel cum Nickerson mitizează ce s-a întâmplat, şi Howard îşi asumă această forţare a adevărului: nu exagerează în direcţia evenimentelor, ci mai degrabă în interiorul lor, în opţiunea în care le decriptează. Felul ceremonios ales, predispoziţia pentru senzaţional, fac uşor neplauzibile toate acţiunile, dar mai ales pe cele din jumătatea secundă, atunci când lucrurile iau o turnură cât se poate de grea.

Filmul are o construcţie omniscientă faţă de acţiunile membrilor echipajului vaporului Essex, nu rămâne la nivelul unei observaţii realiste strict din punctul de vedere al lui Nickerson. Această convenţie e puţin forţată, mai ales că de câte ori se revine la prezentul filmic (noaptea discuţiei), Nickerson pare tot mai afectat. Lucrând cronologic, Howard introduce întâi eroii poveştii: pe uscat, îi surprindem pe Owen Chase, un băiat de ţăran, foarte abil, direct şi uşor heirupist, ajuns secund doar prin forţe proprii, şefii lui avizi după profit şi, nu în ultimul rând, George Pollard, fiu de mare industriaş al domeniului, cu un caracter slab, fără experienţă, însă desemnat căpitan al Essexului. Toată lumea se pregăteşte de o mare expediţie, se fac promisiuni de întoarcere, multe lacrimi sunt vărsate.

Dintre toate personajele, transformarea lui Pollard este singura construită cu adevărat. Aceasta ia forma unui parcurs tipic pentru un bildungsroman: de la personajul slab şi arogant, ajunge un lider inteligent, în stare să se sacrifice, pe care echipajul începe să îl respecte. În rest, schimbarea celorlalţi e cel mult sugerată. În acelaşi timp, în relaţia Pollard-Chase se sare mult prea uşor peste conflictele care ar trebui să îi ducă în acel punct cunoscut drept of no return. Totul ar fi trebuit să crească până în momentul de vârf, sinonim cu neşansa numită Moby Dick. Naufragiul îi apropie, întâi din necesitate, apoi în mod sincer, ca la final transformarea să fie completă. Cu toate că Chase este personajul principal, filmul îl urmăreşte, de fapt, mult mai fin pe Pollard.

Înainte de a trece mai departe, trebuie spus că Moby Dick, pentru cei puţini care nu cunosc legenda, se spune că a atacat câteva ambarcaţiuni. Mitul se construia într-o vreme când grăsimea de balenă era singura sursă de energie în absenţa altor forme de combustibil. Aşa că oamenii foloseau untura topită a acestor creaturi marine, pentru iluminarea străzilor şi propriilor locuinţe. Între timp, vânătoarea de balene a fost interzisă.

Pentru Ron Howard, care a mai semnat, printre altele, A Beautiful Mind sau Apollo 13, face obiectul obişnuinţei să ia poveşti, să le dramatizeze, şi să caute puncte extreme în personajele pe care le confecţionează. Aici, constrastrul dintre Chase şi Pollard e pe alocuri prea brut, doar momentele de luptă de pe mare şi transformarea fizică a actorilor amortizează din impactul negativ al acestor clişee. Pe cât e de lăudabilă realizarea de ordin tehnic, pe atât e de insipid şi previzibil scenariul. De pildă, supravieţuitorii sunt exact cei doi protagonişti, povestitorul şi încă cel mult cinci inşi aleşi la pură întâmplare. Lupta cu balena, după ce la început e doar prezentată, ajunge să fie interpretată de cei doi eroi drept o încercare divină. În acelaşi timp, readucerea ei pe ecran, iar şi iar, atenuează din impactul pe care l-ar avea o singură apariţie. Dintr-o nălucă despre care nu putem fi că există, ajunge o făptură deconstruită, prezentată din toate unghiurile. Astfel, îşi pierde farmecul - aşa cum, de pildă, în Jaws nu se întâmpla. Acolo, rămânea elementul de incertitudine. Tocmai asta e problema lui Howard: arată prea mult, e prea explicit, simte nevoia să explice tot, să nu lase nici măcar o urmă de îndoială.