Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  California Dreamin' (nesfârşit)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

California Dreamin' - retrospectiva nesfârşirii


Roxana Pavnotescu

ianuarie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Lincoln Center a adus la sfârşitul anului 2015, a zecea ediţie a festivalului de film românesc Making Waves, o colaborare între Romanian Film Initiative, Film Society Lincoln Center şi Jacob Burns Film Center. Festivalul cuprinde câteva producţii noi remarcabile: Aferim! (Radu Jude) , Un etaj mai jos (Radu Muntean) şi semi-documentarul Toto şi surorile sale (Alexander Nanau). Festivalul cuprinde o secţiune retrospectivă cu evenimente deosebite ce-au adus premii remarcabile şi au marcat universul filmului românesc în ultimele două decenii: un medalion Mircea Danieluc cu producţii reprezentative înainte şi după regimul comunist (Croaziera, Patul conjugal), Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu) şi California Dreamin' (Cristian Nemescu) - un film ce-a fost uitat odată cu creatorul său. Am revăzut acest film cu bucuria recunoaşterii marilor opere ce n-au moarte, adică nu au sfârşit - după cum ne spune sub-titlul ei - prezentat la Festivalul de la Cannes 2007, unde ia premiu Un Certain Regard: California Dreamin' (nesfârşit).

Românii mai vârstnici din sala de proiecţie (re)trăiesc acest sentiment cumplit al aşteptării. Cum au înţeles americanii această utopie? Se pare că speranţa umple sala cu oameni care cred în triumful vieţii în ciuda ambiguităţii şi a crimei, contextuale. După 8 ani de nesfârşire, sala este încă plină. Aşa cum multe opere de artă şi-au găsit aprecierea şi desăvârşirea prin "neterminarea" intenţionată a artistului (vezi tablourile lui Rubens, Turner), filmul lui Nemescu pare să se bucure în aceeaşi măsură de virtuţile unei capodopere. Autorul îşi găseşte moartea în plin şantier de creaţie, într-un accident stupid de maşină, în timpul călătoriei la capătul nopţii, când se întoarce de la filmări într-un taxi împreună cu sunetistul său, Andrei Toncu. Ca şi cum moartea lui imprevizibilă, la douăzeci şi şapte de ani, ar desăvârşi un act artistic, propunând o versiune needitată, netăiată, neelaborată. Ea aduce o dimensiune nouă, aceea de crochiu, de creaţie spontană şi inspirată, adică de artă pură, în care viaţa respiră prin toţi porii, într-o vrie nebună, autentică.

Există un crescendo continuu al ritmului de filmare; dialogul, acţiunea se precipită în planuri paralele, ce converg către scena finală a bătăliei cu bâta, între Doiaru (interpretat magistral de Răzvan Vasilescu) şi forţele poliţieneşti, contra clicii de răzvrătiţi a primarului. Dinamica peliculei este covârşitoare, într-o cursă contra cronometru, imaginile se învălmăşesc, ochiul nu mai poate să perceapă, să distingă. Evenimentele se precipită ca într-un fel de tunel al timpului, ce-ţi derulează toată existenţa în clipa trecerii dincolo. Cât de mult ar vrea să ne spună Nemescu în puţinul timp de "peliculă" care i-a mai rămas? Ralantiul survine odată cu moartea eroului care e înjunghiat mişeleşte pe la spate. Moare în braţele fiicei sale, adusă la scena măcelului de noul ei prieten, pe care-l cultivă ca să-i dea lecţii de engleză. Apoi, ca şi cum i s-ar aplica o frână existenţială, pelicula se întrerupe brusc şi intrăm într-o altă lume, aceea a Bucureştiului, unde Monica e studentă şi-l întâlneşte întâmplător pe acelaşi coleg de liceu din scena măcelului. Ca şi cum timpul n-ar exista să lege cele două scene, ce par a se desfăşura în lumi posibile, paralele, Nemescu propune două finaluri: unul la nivelul conştiinţelor încărcate, al traumelor şi al dramelor, concretizat în scena micului război civil, şi altul cu un deznodământ pozitiv, constructiv.

Tema filmului este aceea a unui remake la scară mică a ceea ce s-a întâmplat cu cincizeci de ani în urmă şi care s-a chemat istorie. O speranţă deşartă, însoţită de un entuziasm utopic, se transformă în cincizeci de ani de comunism; acelaşi entuziasm ridicol s-a reiterează la apariţia trupelor NATO pe teritoriul Căpâlniţei. Acea sintagmă iluzorie: "vin americanii", ce era pe buzele tuturor, chiar şi a copiilor, se materializează după o jumătate de secol în trenul ce transportă echipament şi soldaţi NATO către Kosovo şi încearcă să traverseze ilegal "graniţele" Căpâlniţei. Americanii dezamăgesc încă o dată, de data aceasta prin prezenţă. După ce incită spiritele la revoltă, instigă tot oraşul împotriva lui Doiaru şi promit ajutor armat primarului şi clicii lui de răzvrătiţi, ei plecă îndată ce sosesc permisele vamale. Americanii pleacă ca şi cum n-ar fi fost, lăsând în urma lor, deopotrivă, acelaşi dezastru carnal şi al conştiinţelor, de data asta proiectat într-un spaţiu geografic restrâns, universul mărunt şi obscur al unui târguşor de provincie. Trenul speranţei pleacă lăsând în urmă regrete, despărţiri amoroase, visuri şi neîmpliniri. Cu acelaşi tren, Monica, fiica lui Doiaru, ar fi vrut să fugă de-acasă.

Ce ne spune Nemescu cu puţin înainte de-a pleca dintre noi? Ne programăm singuri sfârşitul, ceva anume declanşează moartea în noi, într-un proces inexorabil care ne conduce la extincţie. Moartea este o patimă, căreia nimeni nu-i poate rezista. Lui Doiaru, nevenirea americanilor îi confiscă copilăria - rămâne orfan când e foarte mic, apoi pierde fabrica părinţilor, pe care acum încearcă s-o falimenteze pentru a o putea răscumpăra... Americanii sosesc o jumătate de secol mai târziu şi trebuie primiţi cum se cuvine. Percepţia asupra istoriei este diferită la fiecare personaj. Primarul, care este un bonom ridicol, îşi aminteşte, de când era copil, de incidentul cu soldatul negru rănit, paraşutat în câmp, care face poze cu sătenii ce încearcă să-l salveze. Trauma lui Doiaru este dintre cele mai puternice; lungi traveling-uri de imagini alb-negru inserate cu măiestrie în cotidian aduc mereu scara ce conduce la adăpostul antiaerian, pe care se îngrămădesc, de-a valma, oameni, copii, bagaje. Pereţii se cutremură, mama cară valize, demult pregătite. Doar bunicul lipseşte de pe scară, el rămâne să moară la masa la care cina tocmai fusese întreruptă. În teroarea şi învălmăşeala clipei, absenţa bunicului este constatată mult prea târziu. Mereu în prim-plan, scara curge în tonuri de gri, ca simbol sau labirint al unei conştiinţe marcate, în care eroul se afundă periodic, pentru a-şi consuma sau ucide trauma. E o scară ce coboară mereu şi nu urcă, al cărui capăt nu se vede, e o scară ce coboară în infern, este drumul lui Doiaru către moarte. Reveria continuă pe o stradă pietruită în tonuri la fel de cenuşii, unde eroul îşi recuperează avionul de jucărie de sub şinele unui tanc nemţesc, ce se opreşte anume pentru a nu perturba joaca copilului. Iată inversarea de planuri produsă de memoria distorsionată; predomină dezamăgirea pentru cei aşteptaţi cu atâta speranţă şi entuziasm, în timp ce naziştii apar într-o postură umană. Trauma se naşte din tensiunea aşteptării şi nu din premisele războiului, pentru că lucrurile nu iau cursul lor firesc şi logic, cel unanim aşteptat.

Doiaru nu poate înţelege, cu mintea lui de copil, ce incident absurd ar fi putut provoca nevenirea americanilor. Sosirea lor era iminentă şi se afla pe buzele tuturor ca o implacabilă certitudine. Doiaru devine un fel de mafiot de provincie, căruia nimeni nu-i trece prin faţă. El face afaceri în stil mare, cu acoperirea poliţiei; falimentează fabrica ce a aparţinut odinioară părinţilor lui, spre a o răscumpăra pe nimic, "pentru a face zestre fiicei", ne spune el. Într-o societate în care totul se rezolvă prin bani şi relaţii, în mod paradoxal, tocmai el se erijează în postura de investitor al legii. Acum, că americanii au sosit în sfârşit, el nu-i poate lăsa să plece, i-a aşteptat prea mult. Trupele SUA, în misiunea lor spre Kosovo, devin pentru câteva zile prizonierii lui. Îşi riscă postul, apoi viaţa în obstinaţia lui de-a da o lecţie autorilor tragediei. Grotescul situaţiei este dublat de servilismul şi entuziasmul cu care ceilalţi locuitori ai orăşelului îi primesc pe dezertorii de la 1944. În cinstea lor se dau petreceri, se montează scenete cu Dracula, se organizează orgii în cel mai luxos hotel din oraş. Cele mai frumoase fete de liceu îşi vând cu uşurinţă şi speranţă graţiile.

Entuziasmul general şi atmosfera de sărbătoare nu-i pot anihila lui Doiaru traumele copilăriei; imaginea mamei apare tot mai pregnant în scena în care o îmbrăţişează pentru ultima oară. Obstinaţia cu care Doiaru se opune plecării trupelor NATO spre Kosovo, în ciuda intervenţiilor şi presiunilor de la minister, este de domeniul absurdului. Doiaru cel avid de bani şi afaceri refuză oferta generoasă a comandatului de trupe, sau fabrica pentru care se zbate de-atâta vreme, pe care secretarul de stat i-o oferă la schimb.

Uniforma, atmosfera de gară mică, universul feroviar, alături de ridicolul personajelor, ne trimit la Jiri Menzel în Ostre sledovane vlaky / Trenuri bine păzite. Poezia inegalabilă a lui Menzel lipseşte, dar e înlocuită de un ritm alert, un limbaj liber şi savuros şi multă viaţă şi naturaleţe. Minimalismul se impune ca procedeu artistic în realizarea unei subtile satire sociale. Dacă atmosfera şi comicul de situaţie trimit la filmele lui Jiri Menzel sau cele făcute în est de Milos Forman, lentoarea apăsătoare şi calculată se transformă aici în vrie, ce-ţi acaparează fiecare fibră, nelăsându-ţi un moment de respiro, amintind cumva, ca tehnică, de filmele târzii ale lui Daneliuc.

Ironia, expandată până la grotesc, străbate la toate nivelele: trupele de puşcaşi marini repetă imbecil sloganele cazone ale comandantului; postura agramată şi stupidă a primarului care are o nevastă rasată, ce pare să le aranjeze pe toate; profesoara de spaniolă îndeamnă elevii să se uite cu sfinţenie la telenovele pentru a deprinde limba vorbită; fetele de liceu privesc la soldaţii US ca la nişte extratereştri. Deosebit de hilari sunt greviştii de la fabrica la care râvneşte Doiaru, care nu prea ştiu nici ei ce ar trebui să ceară, sau de ce sunt în grevă, mai exact sunt incapabili să se exprime. Zac pe calea ferată cu orele, aşteptând să treacă trenul cu trupele NATO, scos de pe linie pentru câteva zile. Reapar în oraş, încercând să traducă pancartele, ca să priceapă şi trupele care e problema lor. În final, se pierd printre oaspeţii petrecerii de sărbătorire a mult aşteptaţilor americani, îndată ce se anunţă mâncare şi băutură pe gratis.

În petrecerea oferită de primar în cinstea sosirii americanilor recunoaştem atmosfera din Horí, má panenko / Balul pompierilor al lui Milos Forman. Petrecerea se desfăşoară sub semnul grotescului, momentul cheie este trecerea de la muzica popular-ţigănească la rock & roll-ul interpretat cu multă măiestrie de un cântăreţ de culoare, îmbrăcat în ţinte şi costum alb, pe care scrie "Presley". Se dezlănţuie un dans nebun, în care cele mai îndrăzneţe liceene flirtează cu soldaţii americani. Se remarcă fata lui Doiaru, care ţinteşte la sergentul trupei, cu care nu poate comunica decât prin intermediari sau prin limbaj pur erotic. Ca şi tatăl său, Monica este o liberală şi o răzvrătită. Este atracţia şcolii şi a satului, se culcă cu cine-i place, e inteligentă şi prinde repede, îşi asumă orice experienţă şi face din ea o lecţie de viaţă. După ce-l seduce pe tânărul sergent, începe imediat studiul limbii engleze, nu pentru că şi-ar dori să plece cu el, ci pentru că intuieşte dintr-odată perspectiva pe care i-o deschide învăţarea limbii, alături de mersul la facultate la Bucureşti. La plecare, sergentul David îi cere telefonul şi ea îi desenează în loc un smiley face în palmă. Ea apreciază foarte bine discrepanţa dintre cele două lumi şi gratuitatea schimbării numerelor de telefon. În aceeaşi măsură, Doiaru pare singura minte luminată din suburbie, vorbeşte engleza, face aprecieri corecte asupra situaţiei politice, pune întrebări pertinente comandantului NATO.

Există şi un subtil comic de nume: "Doi-arul" este mereu singur; rămâne orfan când e foarte mic, nevasta îi moare la naştere, fiica lui vrea să fugă de-acasă cu trenul NATO, este absent de la petrecerile şi adunările de grup. După cum relatează fiica lui, Monica, lui Doiaru îi este frică să rămână singur. Doiaru este atât de puternic şi de temut pentru că nu i se mai poate lua nimic. Copilăria i-a fost confiscată, la fel şi averile, i-a murit şi nevasta, pe care se pare că o iubea. El nu mai are nimic de pierdut, iar trauma copilăriei este prea puternică pentru a mai fi mişcat din obstinaţia lui. Într-o lume în care primează absurdul, lucrurile nu pot fi explicate după principiul cauză-efect.

Titlul filmului poartă numele cântecului liric California Dreamin' al formaţiei Mamas and Papas, ce însoţeşte genericul de la sfârşit, şi al cărui text este în mod semnificativ citit de Monica în timpul orelor de engleză cu noul ei prieten. Textul e o invitaţie către o lume nouă, fără griji, în care vechile drame şi traume vor fi uitate: "All the leaves are brown / And the sky is grey / I've been for a walk / On a winter's day / I'd be safe and warm / If I was in L.A. / California dreamin' / On such a winter's day..." Dar unde se mai găseşte o astfel de lume? Nesfârşirea acestei pelicule pare să ne dea răspunsul!

(New York, ianuarie 2016)




 Toate articolele despre California Dreamin' (nesfârşit)


1 comentariu

  • excelentă analiză
    barbu brailoiu, 19.01.2016, 13:26

    felicitări!

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Curtea Muzeului Ţăranului Român
Vineri, 22.09.2017 - 21,00


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Roxana Pavnotescu


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 7 - Anul 2007, Iulia Blaga
 California Dreamin' a intrat în 2 ianuarie 2008 pe ecranele franceze, Iulia Blaga
 Tînjesc după profesionalism, cultură şi inspiraţie - California Dreamin' (nesfârşit), Roxana Călinescu
 Dallas-ul de lângă Slobozia, Căpâlniţa de lângă Vaslui - California Dreamin' (nesfârşit), Cătălin Sturza
 Restandardizare sau memento mori în critica românească? - California Dreamin' (nesfârşit), Filip-Iosif Columbeanu
 Toate articolele despre California Dreamin' (nesfârşit)


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer