Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  La isla minima

Evadarea imposibilă - La isla mínima


Cristina Zaharia

Port.ro, ianuarie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmul acesta a luat Premiul Publicului în 2015 la Premiile Europene. Veţi vedea că are toate datele să te prindă, să placă, să te ţină încordat, să merite atenţie. Povestea redată cu zgârcenie de detalii, actorii credibili, o imagine excelentă - filmul de artă de văzut, filmul european de neocolit.

Caragiale spunea că dacă vrei să-ţi placă lucrurile, priveşte-le de departe, dacă vrei să le cunoşti, priveşte-le de aproape. Încă de la primele cadre, de la generic, filmul acesta spaniol îţi taie respiraţia. Sunt splendide filmări aeriene pe deasupra deltei fluviului Guadalquivir, color, de la distanţa în care canalele şi vegetaţia arată ca un creier, planări uşoare, magice, peste un tărâm uitat de timp.

Timpul există însă, insertul ne introduce iar în concret. Este 1980, abia cinci ani după dictatură, iar ţara începe să se mişte, să se vindece. Pe pământ este infinit mai multă durere încă, nimic din poezia din aer. Viaţa e dură, iar rezolvările brutale, violente, de sacrificiu.

Şi, aşa brusc cum începe, tot astfel va şi continua. Nu sunt multe replici, iar din ele scenaristul şi regizorul nu şi-au dorit explicaţii despre personaje, doar despre acţiune. Restul le descoperi după reacţiile şi modul lor de a acţiona, pe parcurs. Cei doi din maşină sunt poliţişti trimişi din capitală să cerceteze cazul de dispariţie a două fete. Ei sunt de vârste diferite, aşa că şi de pregătire şi cu convingeri politice diferite. Frumos este că le afli foarte târziu. Tăcuţi, succinţi, eficienţi amândoi.

Un film poliţist atipic, în care nu există tandemul perfect de parteneri vorbăreţi şi glumeţi, nici mixul american de minorităţi, nici cel aproape de pensie şi un boboc. O zonă rurală de data aceasta, nu un film citadin, fără lecţiile pe care trebuie să le primească unul de la oraş. O epocă anume care adaugă tensiune bună, redată printr-o simplitate, minimă şi temperată scenografie a cadrului.

Filmul îşi strânge suspansul, încet, pe măsură ce mici piese de puzzle se adună în tabloul întreg, final. Cu note violente. Nu e nimic idilic, frumuseţea este strict aeriană, de departe, exterioară. Viaţa e grea şi oamenii săraci care ar face orice să scape de aici. Înţelegi asta ca spectator pe măsură ce detalii ies la iveală şi complică povestea. Natura nu e prietenul nimănui. Nu e chiar locul ideal în care să prinzi rădăcini.

Ca în orice caz, şi aici cei doi investighează cazul pe teren, separat sau împreună, interoghează martori, caută dovezi. Montajul, detaliile bine gândite care ies greu la iveală, imaginea cu filtre pentru redarea epocii ajută toate pentru menţinerea atenţiei, filmările lente, scenele în timp real dilată, aduc veridicitate. Clar-obscur şi unghiuri subiective pentru mai mult suspans, isteţe, bine, plastice în cadru. O femeie pe un drum în lumina farurilor şi care "se stinge" ca o fantomă în noapte. Multe secvenţe filmate noaptea, de altfel, pentru ca totul să fie şi mai accentuat dramatic. Rezultatul este reuşit mereu. Un film poliţist rural cu tehnici şi găselniţe aproape de western de frontieră.

Asta nu înseamnă că nu sunt curse-urmărire aici şi că, în acest pământ neted ca în palmă nu e loc unde să te ascunzi, unde să dispari. Muzica curge pe dedesubt, ca o apă, surdă, abia sesizabil, cu micile ei vârfuri ascuţite ca să contribuie la adrenalina acţiunii. Genul de film lent, care te păcăleşte şi ştie să ocolească clişeul.

S-a spus că este un fel de True Detective spaniol, dar fiecare are stilul şi povestea lui. Acesta de aici are în plus, pe lângă cazurile de crimă care se tot adună, o poveste, o derivaţie a lui, o completare politică. Şi filmul anterior al regizorului era despre droguri. Regizorul Alberto Rodriguez îşi păstrează aceeaşi echipă, iar rezultatul este puternic. Odată cotit spre povestea de exploatare şi droguri, filmul merge pe teren mai solid, cunoscut.

Actorul Raul Arevalo, cel care îl joacă pe poliţistul tânăr, cu aspectul lui de Şerban Ionescu, Javier Gutierrez, seniorul poliţist cuţitar, Antonio de la Torre (văzut în Canibal), tatăl victimelor, căruia i se dă voie a-şi demonstra talentul dramatic într-un monolog, mama, Maria Varod, cu frumuseţea ei discretă, reuşesc să te convingă fiecare şi toţi împreună de adevărul personajelor lor.

Păsările traversează des apele, o trecere poetică, nostalgică. Povestea nu are însă în ea nimic din aşa ceva. Sufocantă, o reţea a răului ce nu se lasă strivită.

Finalul este făcut să te ia prin surprindere. Cinic, cu un crescendo alarmant către un clişeu. Care nu apare. Pentru că trecutul şi-l asumă fiecare cum poate.





 Toate articolele despre La isla minima


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 Un True Detective iberic - La isla minima / Mlaştina pe ecrane din 15 ianuarie 2016, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer