Greu de uitat, de pildă, vacarmul care a însoţit dezbaterea, pe 40 de voci (se purtau clasele numeroase în miezul anilor '90), a cevasazică Marin Preda prin Cel mai iubit dintre pământeni. Evitând, cu obstinaţie, să ne livreze o soluţie-răspuns-final, doamna Bălălău nu făcea decât să ne invite să ne dăm cu părerea, să ne asculte, să ne incite încă mai tare lansând ea însăşi posibile variante la care noi nu ne gândiserăm. Pesemne că Preda însuşi ar fi zâmbit bucuros de ne-ar fi auzit micile aberaţii pasional-amatoristice. Luat la întrebările şi presupunerile noastre, romanul lui era viu, bogat, ofertant, era aşa cum literatura poate, merită şi, uneori, trebuie să fie.
Mi-am amintit toate acestea parcurgând feluritele cronici, de limbă română ori engleză, care au însoţit proaspătul film al lui Quentin Tarantino, The Hateful Eight. Cei 8 odioşi, cum i se mai zice pe ecranele patriei. Cu regret pentru cei care nu au văzut deja filmul, trebuie să anunţ că ce urmează conţine multiple paliere de spoiler. Cu vie curiozitate pentru cei care au văzut filmul, vin şi întreb: care sunt, domnule, cei 8? Nu de alta, dar în încăperea teatral-sângeroasă în care se întâmplă mare parte a acţiunii sunt fix 9 personaje!
Oricât ar părea bizar, n-am prea văzut texte critice care să încerce să abordeze chestiunea. Se vorbeşte, mult, competent şi convingător, despre referinţele cinematografice copioase pe care, comme d'habitude, uriaşul cinefil care este Tarantino nu se sfieşte să le insereze în şi acest al 8-lea film al său. El însuşi povesteşte, într-un interviu-mamut pentru numărul din februarie 2016 al lui Sight & Sound (deja apărut), despre zeci de pelicule, melodii, actori acum dispăruţi pe care i-a avut în minte atunci când a scris scenariul.
Se glosează, de asemenea, intens pe marginea imaginii cetăţeanului-de-culoare, ca şi a cetăţeanului-de-sex-feminin, subliniindu-se deloc neîndreptăţit cât de isteţ reuşeşte Tarantino să ridiculezeze atât misoginismul, cât şi feminismul, atât rasismul, cât şi hiper-corectitudinea politică. Da, se poate realiza aşa ceva, chiar şi pe durata unui singur film, cu o condiţie: să posezi umorul genial cu care l-au dotat mama-natură şi apoi propria devenire pe marele QT. (În paranteză fie spus, e practic imposibil de înţeles cum o colecţie pompieristică de şabloane răs-râs-răsuflate precum Bridge of Spies, salvată sporadic de duo-ul central de actori, dar îngropată temeinic de gafele de scenariu, poate căpăta o nominalizare Oscar 2016 la cel mai bun film, în dauna, de pildă, a unei pelicule de calitatea The Hateful Eight).
Şi totuşi, nimic din cele de mai sus nu explică, nu ating, nu povestesc esenţa filmului. Există, desigur, şi posibilitatea ca aceasta să se reducă la un simplu, hiper-inteligent, ultra-erudit exerciţiu de măiestrie cinematografică. O colecţie de cioburi aduse împreună nu pentru a ilustra un sens mai înalt, ci pentru a marca / ironiza / sancţiona / omagia simpla lor existenţă. Sute de western-uri, cu toate poncifele lor ideologice şi trademark-urile lor artistice, într-unul singur! Aferim! trece Oceanul!
Posibil, dar nu sigur. Dacă, totuşi, Tarantino vrea să (ne) spună ceva mai mult de-atât? Şi uite aşa, bănuindu-l pe onorabil de mai mult decât cele de mai sus, am ajuns la chestiunea titlului şi am încercat să văd dacă încercarea decriptării lui, pe modelul pseudo-dezbaterilor liceale, ar putea descifra misterul de găsit în dosul bănuielii.
Multă vreme, de-a lungul vizionării, am crezut că, din cei 9, cârmaciul O.B. va supravieţui carnagiului ce plutea în aer. Mi-l imaginam că pe un soi de luntraş Caron ce îi cară pe cei 4 spre tărâmul de dincolo (loc solemn, îngheţat, curăţat până la asepsie de urgia devastatoare a naturii), unde îi aşteaptă alţi 4 confraţi, eventual deja decedaţi la ora turnării filmului.(Nouă paranteză: sper că măcar camera lui Robert Richardson să nu rateze Oscar-ul, fie şi pentru magica ironie a fulgilor căzând blând, învăluiţi în conuri de lumină fierbinte, dintr-un tavan care, de ar fi permis, fizic vorbind, aşa ceva, ar fi făcut imposibile delimitările interior - exterior, cald - frig, domestic ferit - sălbăticie dezlănţuită; din altă lume vin acei fulgi, pesemne că din lumea unde sălbăticiunile există doar de partea cealaltă a pereţilor unei case de om). Ipoteză greşită, personajul cu ochelari de John Lennon dispare relativ rapid din peisaj.
Am căutat, apoi, să găsesc excepţia. Care personaj, dintre cele 9, are o particularitate în raport cu ceilalţi? M-am oprit, nu foarte convins, asupra maiorului lui Samuel L. Jackson, fără să pot produce un argument consistent pentru alegerea mea. Filmul s-a terminat şi eu tot nelămurit am rămas. Pesemne că profa' de română ar fi fost mândră de mine:).
Între timp, m-a izbit un gând. N-am defel pretenţia că e GÂNDUL! E foarte posibil ca totul să fie un produs al propriei mele imaginaţii, ca Tarantino să nu fi avut nici o fărâmă din intenţiile pe care i le atribui eu. Cred, însă, că nu i-ar displace să afle că filmul lui poate să nască şi o astfel de interpretare. Iată, aşadar, gândul!
Mai întâi, o observaţie: în camera-scenă nu sunt, de fapt, 9 personaje, ci 10! Fratele eroinei, martor-mut şi nevăzut în cea mai mare parte a timpului, apare spre final, pentru a dispărea degrabă. Prin urmare, nu un erou ieşit din comun trebuia căutat şi găsit, ci doi. Iar cei doi ar putea fi personajul lui Jackson şi cel al lui Walton Goggins (viitorul şerif). Ce îi uneşte pe cei doi? Faptul că nu îi vedem murind. Bănuim că vor sucomba, ei înşişi admit asta, dar de văzut, n-o vedem.
Ce are în posesie maiorul? O scrisoare de la Abraham Lincoln himself. E drept, o scrisoare ce se dovedeşte a fi un fals, dar care, vreme îndelungată, stârneşte atenţia, admiraţia şi imaginaţia celor care află de ea. Cu cuvintele maiorului Warren: "The only time black folks are safe, is when white folks is disarmed. And this letter, had the desired effect of disarming white folks.".
O scrisoare, aşadar, de la preşedintele cel foarte respectat, părintele-naţiunii, şeful suprem. O scrisoare care dezarmează. Care îi face pe oameni să se oprească din obiceiurile lor cotidiene, să vrea să o citească, să o atingă, care îi face pe oameni să viseze.
Rănit grav, personajul lui Jackson reuşeşte, totuşi, să scape o vreme de moarte. Cine îl ajută? Cel care va deveni şerif. Omul-legii, cu alte cuvinte. Legea care va veni dacă personajul lui Goggins va ajunge şerif.
Cine sunt cei pe care îi vedem murind? 5 nelegiuiţi, un general ajuns din urmă de crimele tinereţii, un inocent (căruţaşul), plus John Ruth (mare revelaţie Kurt Rusell!), un fidel-fanatic al unei reguli auto-impuse conform căreia nu pedepsirea vinovatului intră în sarcina lui, ci însuşirea recompensei. Un fel de spălare pe mâini / conştiinţă s-ar putea zice.
Sunt oare ex-maiorul Warren şi viitorul-şerif Goggins chemaţi să purifice lumea? A se observa ipostazele de ex-, respectiv viitor-, ipostaze tranzitorii ce nu exclud un trecut încărcat de propriile păcate, dar şi indică mişcarea, evoluţia către un altfel de viitor.
Poate că Tarantino nu vrea decât să ironizeze existenţa a ceea ce numi Noul Testament şi / sau eventualitatea apariţiei unui proaspăt document similar. De va avea cineva pretenţia că l-a găsit în cutia poştală, respectivul nu poate fi decât un impostor, ne-ar putea sugera filmul.
Poate că Tarantino vrea să ne spună că Noul Testament a fost trick-ul cu care cândva o parte din omenire a fost dezarmată. Măcar pentru o vreme.
Poate că acelaşi Tarantino vrea să sugereze că epoca epistolelor divine e depăşită şi că acum totul se rezolva pe bază de gloanţe, otravă şi sânge.
Sau poate că, încă mai crâncen şi ireverenţios, noul Nou Testament, dimpreună cu noii Iisus şi Petru, se pot impune doar prin lichidarea temeinică a vechiului Nou Testament, posibilitate obscen-deştept-memorabil susţinută de antologica ucidere prin lentă dezintegrare fizică & morală a fiului generalului de către acelaşi ex-maior Warren. Care general e singurul personaj pe care răufăcătorii nu îl execută în carnagiul primordial pentru că, nu-i aşa, prezenţa lui ar da un plus de credibilitate scenetei teatrale pe care se pregătesc să o execute. Parcă dintotdeauna recursul la Dumnezeu a dat bine în ochii publicului, nu?
Sau poate că nici una dintre toate aceste ipoteze nu s-a plimbat vreodată prin imaginaţia cineastului american şi că tot ce aţi citit reprezintă, de fapt, omagiul indirect pe care autorul textului îl face unei profesoare minunate de care, din când în când, i se face teribil de dor. After all, it wouldn't be such a hateful thing to do, would it?
PS: Există, desigur, şi posibilitatea că The Hateful Eight să se refere la faptul că acesta este al 8-lea film al Tarantino-ului, lucru semnalat publicului încă de pe afişe şi de pe genericele de debut. "Al optulea film plin de ură" sau "Opt filme pline de ură" sunt plauzibile şi deştepte traduceri ale titlului, la care autorul acestor rânduri recunoaşte invidios că nu s-a gândit la momentul scrierii textului de mai sus.
Plauzibil şi deştept nu înseamnă însă sigur şi definitiv. Până la urmă, pe afişe sunt 8 personaje şi Samuel L. Jackson e mereu în mijloc :)!