Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Teatrul lui Woody Allen


Stanca Ioana Ursu

ianuarie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Woody Allen face parte din panteonul cinematografiei americane datorită celor 50 de filme realizate în tot atâţia ani, cele mai multe dintre ele semnate în tripla ipostază de regizor, scenarist şi actor.

Allen este, însă, în primul rând, scriitor, aşa cum declară în The Maturing of Woody Allen: "[...] dacă mi s-ar spune mâine că nu mai pot să fac filme, că nu aş mai primi bani, aş fi fericit să scriu teatru; şi dacă piesele mele nu ar mai fi puse în scenă, aş fi fericit doar să scriu proză; şi dacă nu aş fi publicat, tot aş fi fericit să scriu pentru generaţiile următoare."[1]

Şi-a început cariera scriind sketch-uri pentru emisiuni de umor, a performat în cluburile de stand up comedy, este colaborator al revistei The New Yorker, a publicat trei volume de proză scurtă şi a scris douăsprezece piese de teatru. Prolificul autor, care a făcut o pasiune pentru tema blocajului artistic, vorbeşte într-un interviu din The Paris Review despre abundenţa ideilor: "Nu am avut niciodată un blocaj. [...] Se întâmplă să am cinci idei şi abia aştept să le realizez pe toate. [...] Dar nu am avut vreodată sentimentul că inspiraţia mea a secat."[2]

Dacă filmele lui sunt inspirate de Bergman şi Fellini, piesele sale sunt tributare lui Cehov, Pirandello, Beckett, Williams şi Albee. Allen face îndrăzneţe exerciţii de reinterpretare ale unor piese semnate de dramaturgii săi preferaţi: Riverside Drive este o pastişă după The Zoo Story, în Old Saybrook un grup de personaje se revoltă împotriva creatorului lor, amintind de Şase personaje în căutarea unui autor, Becul plutitor recreează atmosfera din Menajeria de sticlă.

Dramaturgul experimentează mereu abordând farsa în Don't Drink The Water şi Honeymoon Motel, comedia romantică în Play It Again, Sam!, comedia absurdă în piesele God, Death şi Death Knocks, musicalul în Buletts Over Broadway (adaptare a filmului cu acelaşi titlu), drama de familie în The Floating Light Bulb şi A Second Hand Memory. Participă alături de Elaine May şi David Mamet la proiectul teatral Death Defying Acts (Provocări letale) cu piesa Central Park West şi contribuie cu piesa Honeymoon Motel la proiectul Relatively Speaking împreună cu aceeaşi Elaine May şi Ethan Cohen. Regizează spectacolul Writer's Block (Blocaj) alcătuit din piesele scurte Riverside Drive şi Old Saybrook şi piesa A Second Hand Memory.

Allen se adresează unui public care înţelege trimiterile la filosofie, literatură, teatru, pictură, muzică şi film. Vorbind despre publicul său dramaturgul spune: "Numărul spectatorilor este irelevant pentru mine. Cu cât mai mulţi cu atât mai bine, dar nu dacă trebuie să-mi schimb ideile ca să-i seduc. [...] secretul este să nu încerc să mă adresez unui număr mare de oameni, ci să încerc să fac cel mai bun lucru pe care pot eu să-l imaginez şi să sper că, dacă acel lucru este cu adevărat bun, oamenii vor veni să-l vadă." [...][3]

Universul allenian este alcătuit dintr-un set de teme reluate obsesiv în toate textele sale - scenarii de film, piese de teatru sau proză scurtă. Divinitatea, moartea, psihanaliza, magia, relaţia de cuplu, adulterul consumat în cercul de apropiaţi, familia evreiască, artistul care şi-a pierdut inspiraţia sunt subiectele lui Allen, care găseşte infinite posibilităţi de reinterpretare ale acestora.

Allen ia în derâdere apăsătoarele întrebări existenţiale transformându-le în ironii absurde. Mizând pe contradicţia între gravitatea temelor şi abordarea ireverenţioasă a acestora, creează o nouă specie de umor pe care o stăpâneşte perfect, fără să lezeze sensibilităţile publicului.

Maestrul marelui ecran aduce în teatru schimbul de replici între actori şi audienţă, element familiar acestuia din experienţa de stand up comedy. Uneori şterge definitiv graniţa dintre public şi acţiunea de pe scenă, plasând personajele în sală, printre spectatori.

Piesele lui Allen nu se îndepărtează de New York, oraşul care a devenit personaj în filmele sale. Evenimentele de pe scenă, cu neaşteptatele răsturnări de situaţii şi atmosfera de happening, urmează, parcă ritmul capricios al jazz-ului, muzica aleasă pentru coloanele sonore ale filmelor semnate de el.

Debutează în dramaturgie în anul 1966 cu piesa Don't Drink the Water (Apa nu e de băut). Spectacolul a avut 600 de reprezentaţii rămânând cel mai mare succes de public din cariera de dramaturg a lui Allen. Ecranizarea din 1969, cu scenariu modificat, nu a fost agreată de autor. Acesta realizează o nouă ecranizare în 1994, pe care o regizează şi în care joacă rolul turistului american Walter Hollander.

Don't Drink the Water este un amestec seducător de comedie romantică, farsă despre spionaj, ironie la adresa regimurilor comuniste şi a clasicului turist american zgomotos şi pretenţios, cu personaje stereotipe create după modelul sitcom-ului. Titlul, aparent fără legătură cu acţiunea piesei, anunţă o situaţie periculoasă - avertismentul legat de apa potabilă este important pentru turiştii care călătoresc în afara lumii civilizate. Umorul facil este în ton cu filmele realizate în aceeaşi perioadă: What's New Pussycat? (1965), What's Up Tiger Lily? (1966), Take The Money And Run (1969), Bananas (1971).

Play It Again, Sam! (1969), a fost un succes de critică şi l-a consacrat pe Woody Allen ca dramaturg, primind trei nominalizări la premiile Tony pentru regie şi roluri secundare. Piesa a fost ecranizată în anul 1972. Personajul principal este criticul de film Allen Felix, un tip inadecvat social şi fizic, incapabil de relaţii normale, care îşi petrece timpul în sălile de cinema sau scriind despre filmele vizionate. Acesta a fost părăsit de soţie şi, cu ajutorul prietenilor, încearcă să devină un cuceritor aidoma idolului său, Humphrey Bogart, cu care are în comun faptul că "nu e prea înalt şi e destul de urât"[4]. Dramaturgul îl distribuie pe Bogart însuşi în rolul de confident al lui Felix realizând amuzantul contrast între carisma legendei hollywoodiene şi complexele timidului personaj. În finalul care parodiază ultimele minute din Casablanca, dramoleta lui Felix capătă dimensiuni tragicomice. Acesta este gata să repete sacrificiul făcut de eroul din film şi să renunţe la Linda, obiectul pasiunii sale. Numai că, spre deosebire de protagonista filmului, Linda nu are nevoie de încurajarea amantului şi, după o scurtă aventură cu Felix, se întoarce din proprie iniţiativă la partenerul ei.

În 1975 scrie scenariul filmului Love and Death (Dragoste şi moarte), pe care îl regizează şi în care joacă rolul principal şi publică volumul de proză scurtă Without Feathers (Fără pene) care cuprinde piesele God, Death şi Death Knocks. Allen prelucrează în aceste texte teme pe care le va relua apoi în toate filmele până la Irrational Man (Omul iraţional), pelicula lansată în 2015: existenţa divinităţii, destinul şi moartea.

Acţiunea piesei God (Dumne/zeu) oscilează între Atena anului 500 îH şi New York-ul postmodern. Începe în Grecia antică, în timpul unui festival de teatru la care Actorul şi Scriitorul vor să participe cu o piesă căreia îi lipseşte finalul. Apoi firul logic se rupe şi urmează o serie de episoade fragmentate. Allen construieşte aici o triplă perspectivă: grecii antici care pun în scenă o piesă sunt de fapt personaje într-o piesă jucată pe Broadway şi, împreună cu publicul lor, alcătuiesc distribuţia piesei God. Pe scenă se perindă personaje nesigure de rolurile lor. Woody Allen însuşi este somat să găsească o soluţie pentru piesa scăpată de sub control. Scriitorul şi Actorul, sunt alter-egouri ale lui Vladimir şi Estragon, Blanche DuBois părăseşte drama lui Tennessee Williams şi se refugiază în textul lui Allen, Stanley Kowalsky cu celebrul său urlet "Stellaaa!" şi Groucho Marx traversează scena. Corul din teatrul antic grec, element reluat în filmul Mighty Aphrodite (1995), se implică în desfăşurarea evenimentelor, sfătuind personajele.

Allen explorează aici idei interesante despre construcţia personajului şi găseşte soluţii pe care le va folosi apoi în filme: ştergerea graniţelor între realitate şi fantezie şi amestecarea epocilor istorice. Anti-climax-ul este o sursă inepuizabilă de umor în creaţia lui Allen: marile teme filosofice sunt însoţite de glume sau de elemente ale culturii urbane newyorkeze, într-un amestec savuros de replici schimbate între personajele antice şi cele contemporane.

"Actorul: Asta ziceam. Dacă universul nu e raţional şi oamenii nu sunt lucruri stabilite? Atunci am putea să schimbăm finalul şi nu ar trebui să se supună unor reguli fixe. Mă înţelegi?
Scriitorul: Bineînţeles că nu. (Spre public) Îl înţelegeţi? E actor. Mănâncă la Sardi". [...]

"[...] Scriitorul: E libertatea haos? Hmm... Asta-i grea. (Spre public) E libertatea haos? Are cineva specializarea principală în filosofie?
(O fată din public răspunde)
Fata: Eu.
Scriitorul: Cine-i acolo?
Fata: De fapt, specializarea principală e în sport, cea secundară e în filosofie."[5]

Pentru finalul comediei Allen alege verdictul nietzschean. În lipsa inspiraţiei scriitorul antic recurge la un deus ex machina, dar, maşinăria proiectată să aducă divinitatea pe scenă nu funcţionează şi actorul care îl întruchipează pe Zeus moare.

Glumele pe seama marii treceri sunt elemente recurente în filmele, povestirile şi piesele lui Allen. Într-un interviu pentru Vanity Fair acesta spunea despre moarte: "Sunt absolut împotriva ei."[6] Ecou al creatorului său, Kleinmann, personajul principal din piesa Death (Moartea), mărturiseşte: "Nu că mi-ar fi frică de moarte, dar aş vrea să nu fiu acolo când se întâmplă."[7] Klienmann este suspectat ca ar fi comis nişte crime, apoi este absolvit de vină şi invitat să participe la căutarea asasinului misterios, pentru ca în cele din urmă să fie ucis de acesta. Aventura kafkiană a lui Kleinmann aminteşte de romanul Procesul, cu al cărui erou are în comun iniţiala numelui şi soarta tragică.

Allen a ecranizat piesa sub titlul Shadows and Fog în 1991. Filmul alb-negru - un tribut adus expresionismului - a beneficiat de o distribuţie impresionantă: Madonna, John Malkovich, Jodie Foster, John Cusack.

Piesa Death Knocks (Moartea bate la uşă) este o parodie a filmului filosofic al lui Ingmar Bergman The Seventh Seal (1956). În filmul suedezului un cavaler cruciat provoacă moartea la un joc de şah pentru a câştiga timp. Woody Allen duce totul în derizoriu înlocuind şahul cu jocul de cărţi. În viziunea lui Allen moartea este un funcţionar conştiincios, aflat în delegaţie cu sarcini de serviciu precise, înscrise într-un document oficial. Aceasta cade în capcana abilului om de afaceri Nat Ackerman şi pierde la cărţi dreptul de a-i lua viaţa.

Allen a scris The Floating Light Bulb (Becul plutitor) în 1981 pentru Vivian Beaumont Theater în perioada când făcea parte din consiliul consultativ al companiei teatrale, alături de Edward Albee şi Liviu Ciulei.

Piesa cvasi-autobiografică conţine două dintre temele preferate de autor: familia evreiască şi magia - Becul plutitor este numele unui număr de magie în vogă la începutul secolului XX. Urmărind structura Menajeriei de sticlă, Allen construieşte o comedy drama inspirată de propriile experienţe din copilăria petrecută în Brooklin în această poveste a unei familii de emigranţi săraci pentru care visul american rămâne o iluzie. Paul, fiul timid, dominat de mama autoritară, este corespondentul Laurei din piesa lui Tennessee Williams. Trucul becului plutitor, alternativă a realităţii sumbre, înlocuieşte aici colecţia de piese din sticlă.

Central Park West, Riverside Drive şi Old Saybrook au fost publicate în volumul The One-Act Plays în anul 2003. Ultimele două sunt jucate în tandem sub titlul Writer's Block (Blocaj).

Piesele au în comun titluri care poartă numele unor zone exclusiviste din Manhattan şi Connecticut şi personaje aparţinând castei upper middle class newyorkeze, chinuite de lipsa inspiraţiei şi alcătuind cupluri aflate în criză.

Central Park West (1995), episod al spectacolului Death Defying Acts, este o ironie la adresa newyorkezilor bogaţi şi a dependenţei acestora de psihoterapie şi de shopping. Scena este dominată de la prima până la ultima replică de psihoterapeutul Phyllis, pivotul acţiunii şi rolul feminin cel mai ofertant din teatrul lui Allen. Phyllis foloseşte frazele ca pe nişte arme, provocând daune considerabile, astfel încât, un pistol se dovedeşte inofensiv în comparaţie cu atacurile verbale ale acesteia.

Riverside Drive (2003) este învăluită în ceaţă la propriu şi la figurat. Scena are loc pe malul râului Hudson, într-o zi cenuşie şi rece, iar personajele sunt captive în situaţii neclare. Jim Swain, un scenarist care a avut cândva succes, trece printr-un blocaj al inspiraţiei şi încearcă să pună capăt unei relaţii extraconjugale. În aşteptarea amantei, căutând o formulă potrivită de despărţire, Jim se confruntă cu demonul său interior, care ia înfăţişarea unui homeless schizofrenic, cu un nume definitoriu: Fred Savage (sălbatic).

Piesa poate să fie privită dintr-o altă perspectivă. Este posibil ca Savage să fie un vagabond real, un om educat, fost copywriter, care a pierdut totul din cauza bolii. Finalul rămâne la alegerea spectatorului: piesa poate să fie o comedie neagră - reluare a soluţiei din filmul Crimes and Missdemeanors - sau o incursiune în subconştientul lui Jim.

Piesa Old Saybrook (2003) începe ca o comedie de moravuri inspirată de mediul burghez din Connecticut, cu aluzii amuzante la dramaturgia rusă, însă, se transformă pe parcurs într-o farsă absurdă, care anulează situaţia iniţială. Două cupluri de newyorkezi aflaţi într-o casă de vacanţă primesc vizita foştilor proprietari, un cuplu de nostalgici care doresc să revadă locuinţa. Primul punct culminant este descoperirea unei uşi secrete urmată de mărturisirile incomode ale celor şase. Al doilea este apariţia lui Max, proprietarul real al casei, un autor dramatic care suferă un blocaj artistic. Părăsit de inspiraţie, acesta a lăsat o piesă neterminată, iar personajele abandonate l-au sechestrat în mansardă obligându-l să le continue povestea.

Evadarea personajelor din ficţiune este tema filmului The Purple Rose of Cairo (Trandafirul roşu din Cairo) (1985) şi a povestirii The Kugelmass Episode (Episodul Kugelmass).

A Second Hand Memory (O amintire la mâna a doua), singura dramă din teatrul lui Allen, nu beneficiază de umorul dulce-amar din Becul plutitor. A fost pusă în scenă în 2004, dar a fost dezavuată de criticii americani, care, i-au reproşat dramaturgului reluarea subiectelor din filmele Hannah and Her Sisters (1986) şi Husbands and Wives (1992), fără să aducă ceva nou.

Farsa Honeymoon Motel (2011), parte a spectacolului Relatively Speaking, reia tema adulterului consumat în cercul prietenilor şi rudelor prin alianţă. Nu lipsesc glumele despre psihanaliză - marcă inconfundabilă a umorului allenian.

"Rabinul: Recunosc. Freud a fost un geniu. Cine altcineva ar fi putut să inventeze ora de cincizeci de minute?"[8]

Dramaturgul Woody Allen este o surpriză plăcută pentru publicul cineastului. Avându-şi originile în cluburile de stand up comedy, umorul lui este potrivit mai degrabă pentru spectacolul live, însă, autorul a acceptat provocarea filmului şi a fost cucerit de posibilităţile tehnice oferite de acesta. Indiferent de mediul ales pentru a da viaţă personajelor sale, Allen rămâne un inegalabil creator de dialoguri comice, care le oferă spectatorilor acelaşi umor inteligent şi tăios.

Woody Allen abordează cu fermecătoare nonşalanţă teme despre care nu s-ar încumeta să vorbească niciun alt scriitor de comedii, ignorând regulile şi amuzându-şi publicul cu subiecte de thriller. Autorul însuşi vorbeşte despre amestecul de comedie şi tragedie din care rezultă brand-ul său de umor neconvenţional: "Cu asta mă tot joc de ceva vreme, încerc să realizez comedii care să aibă o dimensiune serioasă sau tragică. Şi asta nu-i uşor. [...] e foarte dificil să găseşti echilibrul într-o poveste aşa încât să fie amuzantă şi totodată tragică sau patetică."[9]

[4] Allen, Woody, Play It Again, Sam!, Samuel French, New York, 1996, p. 56
[5] Allen, Woody, Without Feathers, Ballantine Books, 1985, p137
[7] Allen, Woody, Without Feathers, Ballantine Books, 1985, p 106
[8] Allen, Woody, Honeymoon Motel, Relatively Speaking, Dramtists Playsevice Inc., 2013, p52
[9] Bjorkman,Stig, Woody Allen on Woody Allen, Faber and Faber, London, 2004, p 235



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer