Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Werther

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Werther... Qui m'aurait dit la place qu'il... devrait occuper - Werther la Opera Bastille, Paris


Marius Constantinescu

februarie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Ne m'accuse pas! Pleure-moi!" Sculptate în vocea ca o coloană de marmură a Elinei Garanča, cuvintele lui Charlotte mă urmăresc ca o ceaţă mult după ce spectacolul s-a terminat. Nu doar în seara umedă şi caldă a Parisului, ci şi mai târziu, în avion, apoi acasă şi în somn. Ceva în muzica lui Massenet dospeşte timp de două acte, pentru ca, la începutul celui de-al treilea, să dea în foc ca o apă uitată la încălzit, odată cu frisonanta arie în care tânăra mic-burgheză îşi împrumută tot patosul citatelor din scrisorile lui Werther. Este şi momentul în care spectatorul din mine se scutură de apatie şi se înviorează la contactul cu durerea atât de direct, dar şi de... franţuzesc prezentată sonor. Până atunci, lectura pe care am oferit-o penultimului spectacol cu opera lui Massenet din această stagiune a Operei din Paris a fost una mai degrabă detaşată, analitică, câteodată frizând chiar cotloanele plictisului. Din acel moment, după ce aplauzele nu au secondat ultimul "tu fremiras", odată cu transformarea frumoasei Elina în personajul pe care îl evitase până atunci, de atunci am pătruns cu adevărat în armătura poveştii. O poveste care, muzical, plăteşte tributul unei tălmăciri scenice încântător de plastică şi... dezarmant de monotonă. Decorurile elegante, fundalurile ca o pânză de Turner, luminile inteligente, cu rol protagonist de mare fineţe, contrazicând succesiunea noapte-zi, detaliile artistice (cişmeaua care curge în actul I, frunzele de toamnă parcă aranjate una câte una în actul al II-lea, ninsoarea peste odaia lui Werther în ultimul) îl confirmă pe Benoît Jacquot drept marele creator de atmosferă pe care îl ştiam din filmul Tosca. Acestea fiind zise, reuşitele montării se opresc aici, pentru că punerea în scenă nu face nici pe departe un serviciu operei, ea însăşi cu lungimi şi momente convenţionale în primele două acte. Într-o astfel de ramă, frumoasă, dar şubredă, personajele se mişcă după cum vor şi, mai mult, interpretează cât pot. E cazul lui Stéphane Degout, Albert cu voce nobilă, cu dicţie impecabilă şi stil cultivat, care îşi cântă aria publicului, într-o meteahnă pe care o credeam dispărută sau, cel puţin, izgonită de pe-o scenă cu asemenea pedigree. Elena Tsallagova, tânără soprană rusă, e ca un clopoţel de argint în Sophie, dar rolul e destul de unilateral şi nu-i permite mari variaţiuni actoriceşti.

Opera lui Massenet se sprijină pe du(bl)etul Werther-Charlotte, în care prima scenă lirică franceză i-a avut pe doi dintre cei mai galonaţi cântăreţi ai timpului prezent: tenorul polonez Piotr Beczala şi mezzo-soprana letona Elina Garanča. Compozitorul le-a rezervat o partitură care merge de la tatonarea politicoasă la exaltarea romantic amoroasă şi de la deznădejdea stridentă la resemnarea molcomă a finalului. Molipsită, parcă, de vidul de viziune regizorală din primele două acte, Garanča este o Charlotte somptuoasă vocal, frumoasă fizic, incontestabilă muzical, stăpână absolută a unui rol în care, azi, nu are rivală. Cu toate acestea, gesturile ei par convenţionale, mimicile forţate, iar interpretarea ei păcătuieşte printr-o aparentă neimplicare. Scăpată, poate, de presiunea marii arii a scrisorilor (deşi frazele ample, atât de emoţionante, ale lui Massenet servesc de minune vocalităţii ei), un scurtcircuit pare s-o activeze şi s-o metamorfozeze într-o actriţă care îşi cântă durerea. Contribuie la asta şi pasiunea cu care îşi trăieşte rolul Piotr Beczala şi care ar mişca orice Charlotte. În glasul lui s-a cuibărit soarele, dar i-a păstrat o culoare virilă, densă. O voce suplă, egală în toate registrele, agilă în ascensiunea spre acutele strălucitoare la care Massenet nu s-a zgârcit şi deloc stânjenită de articularea în franceză. În ciuda aurei sale romantice, Werther nu e un personaj simpatic, cel puţin pentru ochii unui spectator contemporan. Un erou care cochetează cu ideea sinuciderii încă din actul al II-lea şi care îşi împovărează iubirea cu piatra de moară a sfârşitului ales stârneşte mai ales milă. Piotr Beczala, însă, îl descrie ca pe un tânăr înfocat, care nu capitulează în faţa ideii de a-şi curma viaţa decât după o luptă interioară aprigă.

Cunosc spectatori care, adesea, vin la operă să asculte o arie sau doar o notă. Dacă au fost dintre ei şi în seara de 23 ianuarie 2016, după "Pourquoi me reveiller?", ar fi trebuit să fie mai darnici cu aplauzele, pentru că Beczala a fost excepţional. Celor două strofe identice, tenorul polonez le-a dat relief, nuanţe, clar-obscur şi siguranţă. De altfel, acest ultim atribut îmi pare a-l defini: nimic în cântul lui nu este ezitant, nicio notă nu îl găseşte vulnerabil, în niciun moment nu îl simţi în altă parte decât acolo, în sufletul tramei, în carnea personajului. Alături de Elina Garanča, actul al IV-lea l-a revelat în aceeaşi formă maximă, cu disponibilităţi emoţionale parcă împrospătate.

În scenografia simplă a unei camere sărăcăcioase, luminate de o candelă (care, evident, se stinge, în momentul în care Werther moare), ninsă de fulgi cuminţi, cei doi îndrăgostiţi sortiţi unei alte iubiri decât cea vremelnică, terestră, îşi îngroapă visul în contrapunctul unui cântec de Crăciun schiţat de voci albe de copii. Albe şi disipate precum ninsoarea, element omniprezent al majorităţii montărilor de Werther, dar cu instantanee forţă de sugestie. Adecvaţi interpreţii rolurilor secundare, cu o notă specială pentru Paul Gay (Le Bailli), intens conturat, atât vocal, cât şi scenic. Aşteptam cu nerăbdare să îl revăd pe Michel Plasson, Dumnezeul repertoriului francez la pupitrul marilor orchestre ale lumii. Câteva dintre cele mai frumoase amintiri muzicale, dar şi profesionale, pe care le am sunt legate de el. Din păcate, starea precară de sănătate l-a făcut să cedeze bagheta, încă din timpul repetiţiilor, tânărului şi timidului Giacomo Sagripanti. Versiunea lui a fost scolastică, septică, în acord cu atmosfera văduvită de culoare de pe scenă. În avantajul lui vine libertatea pe care le-a oferit-o cântăreţilor, mereu atent să îi urmărească, să îi întâmpine, să îi ajute.

Werther e o operă definitoriu romantică, precum subiectul. Timp de două acte, Massenet construieşte cu răbdare edificii înalte, de unde explodează, în celelalte două, nori încărcaţi cu furtună, cu zăpezi, cu lacrimi. Cerul Werther-ul parizian e unul senin şi pastelat chiar şi în ninsoarea nocturnă din final, în care inclusiv sângele sinucigaşului nu pare a colora decât un amurg trandafiriu şi tandru.

Werther de Jules Massenet.
Opera Bastille, Paris
23 ianuarie 2016



 Toate articolele despre Werther


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marius Constantinescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer