Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Visul unei nopţi de vară

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Shakespeare-ul domnului Frunză - Comedii: A douăsprezecea noapte şi Visul unei nopţi de vară


Mihai Brezeanu

februarie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Se râde atât de mult şi de deştept, de variat, de neaşteptat, de dezinhibat în spectacolele lui Victor Ioan Frunză, încât celelalte piese ale momentului ce-şi zic comedii au o problemă în a-şi convinge spectatorii să schiţeze măcar un surâs. S-a format, în trupa aceasta de actori născută şi maturizată de Frunză şi Adriana Grand, cea mai omogenă, serioasă şi importantă din câte are Bucureştiul teatral al momentului, un soi de tripletă de aur a comicului: Adrian Nicolae - Sorin Miron - Andrei Huţuleac. Asta nu înseamnă defel că celelalte vedete ale grupului, George Costin, Nicoleta Hâncu, Alexandru Pavel, n-ar fi protagoniştii a numeroase scene de comedie, doar că cei trei au deja aura actorului a cărui simplă prezenţă te împinge în proximitatea râsului. De acord, se ascunde un enorm pericol de manierizare în această ipostază, dar e de presupus că tinereţea, curajul şi inteligenţa îi vor scuti de transformarea lui în realitate.

Dacă la Centrul Cultural European pentru UNESCO Nicolae Bălcescu (CCEUNB), trupa produce valuri de hohot pe texte româneşti (Steaua fără nume, Mobilă şi durere, O noapte furtunoasă), la Teatrul Metropolis secţiunea de comedie e asigurată de clasicii universali: Molière (Tartuffe sau Impostorul) şi Shakespeare (Visul unei nopţi de vară, A douăsprezecea noapte). Şi dacă râsul pe bază de Caragiale, Sebastian ori Mazilu muşcă, în primul rând, din omul modern şi societatea contemporană, cel pe libret mulţi-secular izbeşte în teme cu un coeficient mai ridicat de nemurire.

Bunăoară, despre ce se hohoteşte în cele două montări shakesperiene? Dincolo de comicul de situaţie, dincolo de ipocrizie, de (auto)-minciună, de superficialitate, de ridicolul inadecvării şi de neobosirea prostiei, subiecte ce nu-şi vor pierde niciodată, pesemne, relevanţa, Frunză şi oamenii săi râd de iubire, de zei, de teatru. De soarta lor, de felul cum sunt percepute de oameni, de însăşi esenţa lor.

Ce e iubirea? De ce există ea? Cine decide cine de cine se îndrăgosteşte, când, cum, în ce fel? De acord, freamătul pădurii intens şi haotic erotizate din Visul e proaspăt, viu, îmbujorător, planurile, suferinţele, destinul final al Violei (din nou admirabilă Nicoleta Hâncu) sunt deopotrivă emoţionante şi amuzante, chinurile lui Malvolio (de neoprit George Costin în capacitatea de a se re-inventa de la un rol la altul) sunt de un ridicol gigantic, dar nu cumva deasupra acestor duioase întrupări ale dragostei pluteşte un duh necunoscut, neobişnuit, necruţător pe ale cărui aripi un regizor de inteligenţa şi curajul intelectual ale lui Frunză poate descifra literele ce formează cuvinte precum A-B-S-U-R-D ori H-A-O-S? Şi nu la fel de lipsite de sens, de substanţă, sunt îndrăgostirile, dez-îndrăgostirile, iar-îndrăgostirile celor patru tineri din Visul, dictate de toanele unor zei ce-şi râd de propria deitate?

Şi pentru că am vorbit de ei, cu ce sunt diferiţi Theseu (Costin reloaded, bien sûr), Hyppolita (Cristina Florea acaparator-hipnotizantă) şi Puck (mix-ul acela de desfrâu, slugărnicie, imaginaţie, viciu, înţelepciune, amar şi căldură pentru care Huţuleac s-ar putea să primească cândva un brevet de invenţie) de zeii senili din Omul cel bun din Seciuan ori de cei stupid-birocratici din Car(o)usel?

Apoi, teatrul însuşi, înscenările regizate de om (în A douăsprezecea noapte) sau zeu (în Visul), au ele alt rost în afara satisfacerii unor instincte de-o clipă ale autorilor lor? Sunt ele mai mult decât simple instrumente de manipulare, decât banale vehicule de circulat pe bulevardele distracţiei? E-adevărat, mizanscena de un umor nebun reuşită de tripleta Sir Toby (Nicolae) - Sir Andrew (Miron) - bufonul Feste (Huţuleac), cu complicitatea cameristei (mare revelaţie Andreea Grămoşteanu!), are rostul de a demasca impostura rizibilă a lui Malvolio, dar acesta e doar un strop într-un ocean guvernat de o lume plutind într-o (i)realitate desprinsă de orice rădăcină.

Construind pe genialele costume şi infinit-cinicele decoruri gândite de Adriana Grand, Frunză reuşeşte, în scena finală a Visului, să aducă în sala Metropolisului, printre, în spatele şi în faţa spectatorilor, un triplu divorţ: cel dintre teatru şi sensul său, cel dintre lume (şi ai ei lideri / zei) şi drumul ei, cel dintre teatru şi lume. Sărăcit, deprofesionalizat, exilat la periferie, teatrul încape pe mâna unor amatori inimoşi (impecabil Alin Florea), pe cât de ridicoli, pe atât de inutili. Îmbogăţită vestimentar, depersonificată, auto-împingându-se în centrul vieţii din care a exclus, pe rând, tabu-urile, emoţia, întrebările, gândurile, aspiraţiile verticale, lumea îşi devine suficientă sieşi, aruncând la tomberon orice entitate ce nu se înrolează în circul ei ambulant, zidit din zgomot şi vulgaritate. Cândva faţă în faţă, oglindindu-se, elevându-se reciproc, teatrul şi omul se prăbuşesc în hăuri separate, fără a fi apucat să-şi spună măcar adio.



 Toate articolele despre Visul unei nopţi de vară
 Toate articolele despre A douăsprezecea noapte


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer