Şi totuşi, dincolo de aparentele dificultăţi de receptare impuse de tactul povestirii, cele două pelicule sunt mai degrabă banale din punct de vedere cinematografic, bazându-se pe personaje centrale limpede conturate, aflate într-o onestă şi susţinută căutare a adevărului, luptând, aşadar, de partea binelui, care bine reuşeşte într-un final să triumfe (în măsură în care scoaterea la lumina a unei părţi din gunoiul de sub preş mai face parte, zilele astea, din categoria binelui). Şi atunci, de unde totuşi mediocrul succes de cassă şi chiar de critică al acestor filme?
Un răspuns ar putea fi de găsit în chiar subiectele lor. Am scris despre Spotlight că aduce la lumină fragilitatea unei meserii, jurnalismul, pe care, în versiunea ei premium, o asociem, din lene intelectuală, cu încrâncenarea, luciditatea, fermitatea, refuzându-i dreptul la eroare, îndoială, cearcăn. Proiectând în jurnaliştii de top perfecţiune şi iar perfecţiune, ne cauţionăm propriile laşităţi, propriul refuz de a căuta şi scormoni înspre adevăr în vieţile proprii. Developând lenea şi laşitatea, Spotlight are darul de a indispune.
În The Big Short semnalizarea ofsaid-ului în care trăim şi potenţiala nelinişte stârnită în sinele privitorului merg încă mai departe. Aparent, vedem povestea celor câţiva, puţini, incredibil de puţini oameni care au intuit criza financiară din 2007-2008. Bazându-se pe excelenta carte a lui Michael Lewis, The Big Short: Inside the Doomsday Machine, adaptată pentru ecran (şi Oscar) de Charles Randolph, Adam McKay şi Lewis, filmul lui McKay desfăşoară mai multe fire narative care duc cu toatele la climax-ul reprezentat de prăbuşirea pieţei imobiliare americane care, la rândul ei, avea să amorseze cea mai dură prăbuşire a pieţelor sistemului occidentalo-capitalist de după cel de-al doilea război mondial.
Construind pe charismă unei distribuţii încântătoare (alt punct de legătură cu Spotlight), din care desprind interpretarea copleşitoare a lui Steve Carell (personajul său, deşi diminuat ca importanţă în scenariu faţă de carte, se lipeşte de retină şi de memorie, parţial şi datorită emoţionantelor cadre turnate alături de Marisa Tomei, înduioşătoare în rolul soţiei), McKay creează un mediu cinematografic gâlgâind de adrenalină, în care întrebările, revelaţiile, semnele de exclamare se succed ameţitor, împingând vieţile unor oameni cât se poate de reali şi soarta unor instituţii cât se poate influente şi potente financiar spre şinele unui desen animat debordând de imaginaţie, de fantezie, deci de irealitate.
Într-o secvenţă-cheie, unul dintre personajele care se chinuie să înţeleagă cum e de putinţă cancerul ultra-generalizat pe nume subprime mortgage market chestionează o stripteuză aflată în exerciţiul funcţiunii asupra situaţiei sale imobiliare. Răspunsul aruncă o jerba orgasmică: 5 case şi 1 apartament. Toate, desigur, pe bază de credit ipotecar. Acesta e nivelul la care ajunsese, în prag de 2007, lumea imobiliară & bancară din cea mai dezvoltată ţară a lumii.
Cineva, fie ea o stripteuză, fără alt venit decât cel obţinut la bară, ceruse credit pentru 5 case şi 1 apartament; cineva, fie el/ea/ei funcţionari în felurite bănci, le aprobase; cineva, fie ele faimoase agenţii de rating gen Standard & Poor's ori Moody's, dăduse calificativ maxim (adică egal cu, de exemplu, cel primit de economia Germaniei) unui pachet de credite asamblat de o bancă, format din ipoteci precum cele de mai sus şi din credite similare obţinute de oameni cu dosare ceva mai credibile; cineva, fie el broker, pariase la greu pe faptul că acel pachet de credite nu va avea niciodată probleme de rambursare; cineva, fie el alt broker, pariase că primul broker are dreptate; cineva, de exemplu banca emitentă a pachetului de credite vânduse mai departe pachetul către o altă bancă ce, apoi, dezintegrase pachetul şi combinase altfel, în alte pachete, creditele stripteuzei; cineva, fie el alt broker, pariase pe noile pachete, şi tot aşa, până la explozia finală.
Pare greu de crezut? Frizează demenţă? Şi totuşi, e cât se poate de real. Iar Adam McKay a găsit tonul perfect, mix de ironie, exasperare şi cinism, de a reda artistic această bucată de realitate. Dacă filmul său e prea alert şi nu îngăduie înţelegerea deplină a noţiunilor (genială găselniţa explicaţiilor doct-oferite, din miezul înspumat al unei căzi ori din sânul scenografic al unei emisiuni culinare, de pop-vedetele sexului şi bucătăriei, domeniile ce confiscă cu adevărat atenţia publicului în aste vremuri), e pentru că fix acesta a fost (şi este!) ritmul în care oamenii, de la cei mai nepricepuţi la cei mai bine-educaţi în ale finanţelor, au pus umărul, fiecare după puterea sa, la naşterea monstrului ce a explodat în urmă cu 8 ani şi e pe cale să se reîntremeze acum.
Dincolo de reflectorul aşezat pe uluitorul divorţ dintre bula Wall Street şi nevoia legitimă de credit a actorilor economici, fie ei persoane fizice sau entităţi corporatiste, The Big Short pune o oglindă în faţă aerului care desparte picioarele omului contemporan de solul propriului său destin. Atras de o existenţă construită pe baza de party etern, pigmentat cu fumurile, prafurile, licorile şi goliciunile de rigoare (ecouri din fabuloasele petreceri de acoperiş din La grande bellezza şi din infernul orgiastic din Shame sunt de auzit, când şi când, în The Big Short), humanoidul (teoretic) cel mai avansat al secolului XXI pluteşte pe undeva, printr-o atmosferă rarefiată de sensuri, departe de orice risc de înrădăcinare în vreun traseu coerent de viaţă.
Nu doar băncile şi instituţiile adiacente sunt desprinse de realitate în cartea lui Lewis, filmul lui McKay şi lumea în care trăim / plutim. Aerul pe care alegem să-l punem între noi şi orice formă de a fi ce privilegiază sentimentele şi gândurile în dauna senzaţiilor şi instinctelor nu va rămâne etern neocupat. Morala lui Randolph & McKay & Lewis e a naibii de neliniştitoare: nu doar în dictatură somnul raţiunii naşte monştri. Ce succes să aibă un film cu aşa mesaj?