Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Romeo şi Julieta

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Shakespeare-ul domnului Frunză - Tragedie: Romeo şi Julieta


Mihai Brezeanu

februarie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Shakespeare nu a alocat prologul din Romeo şi Julieta unui personaj anume. La fiecare montare, regizorul decide ce şi cum. Cine îl rosteşte, cum îl rosteşte, dacă îl rosteşte. Victor Ioan Frunză i l-a dat pe mână părintelui Lorenzo. Adică, lui George Costin. Cum, de altfel, i-a dat mare parte din restul spectacolului de la Metropolis. Cum, pe vremuri, îi dăduse pe mâna, la CCEUNB, Furtuna. Tot lui Costin. Adică, lui Prospero.

Nu e nici o greşeală. Fratele Lorenzo e aproape Prospero. Romeo şi Julieta e aproape Furtuna. Diferenţa e că Padre poate multe, dar nu totul. El crede într-Unul Dumnezeu, în timp ce Prospero e, în parte, Dumnezeu.

Prospero îl are pe Ariel, Lorenzo pe Angelica, doica. Ei singuri ştiu adevărul. Tot adevărul. Îl ştiu mereu. Îl poartă pe braţe, cel mai adesea. Până obosesc. Până e prea mult. Şi atunci, doica abdică şi aprobă căsătoria Julietei cu Paris. Şi atunci, părintele e incapabil să oprească dublul suicid.

Romeo? Julieta? Iubirea lor? Faimos-nemuritoarea lor iubire? Mult deasupra găştilor, mafiilor, hoardelor locale, celor a căror identitate e dată de un nume de familie, un popor, o religie, o rasă, etc. Mult deasupra părinţilor care practică autismul, sportul suprem al secolelor de la Shakespeare încoace, fuga din faţa oricărei realităţi (de pildă viaţa propriului lor copil), ce implică atenţie, răbdare, dilemă, durere, rupere cu conformitatea. Mult peste autorităţile de orice fel ce ajung mereu, oriunde, mult prea târziu, când tot ce rămâne de făcut e constatarea decesului. Chiar şi peste cei câţiva prieteni, cei câţiva Mercuţio, care au ştiut cândva adevărul, dar au ales să-i uite, să nu-l mai caute, să-l ascundă în fum, să-l scufunde în alcool, să-l hohotească până la moarte şi, mai ales, dincolo de ea (şoferul lui Andrei Huţuleac din Mobilă şi durere şi Mercuţio al lui Adrian Nicolae din Romeo şi Julieta sunt genul de oameni la a căror Judecată de Apoi, de-ar exista, mi-aş da nemurirea să asist. De-ar exista).

Povestea lor, încântătoarea lor poveste, încarnată de Marcela Nistor şi, remarcabil, de Carol Ionescu, excelent subliniată de a n-şpea scenografie memorabilă a Adrianei Grand, aprinde imaginaţia şi topeşte inerentele ziduri, înflăcărează şi îmbujorează, deschide orizonturi şi le depăşeşte, e o vâlvătaie a destinului de dimensiuni aproape ne-omeneşti. Şi totuşi!

Nu e cumva această vâlvătaie focul a doi cărbuni ce caută înnebuniţi impulsul brichetei? Nu s-ar aprinde ei la fel de tare, la fel de repede şi în compania oricăror altor cărbuni? Romeo era îndrăgostit de Rosalinda până a zărit-o pe Julieta în ale cărei braţe a descoperit, grabnic, un nou absolut. Cu ce e povestea lor diferită de îndrăgostelile, dez-îndrăgostelile şi iar-îndrăgostelile lui Lysander, Demetrius, Hermia şi Helena din Visul unei nopţi de vară? E altfel oare graba lor, pofta lor, goana lor decât ale celor patru pământeni de care îşi râd zeii Visului? Nu privim oare aceeaşi piesă, spusă iar şi iar?

Zeii Theseu, Hermia şi Puck rezolvă în felul lor, trivial, vulgar, lejer ironicele chinuri ale dragostei. Prospero şi Ariel re-aşază lumea pe făgaşul ei ideal, fie şi pentru o clipă, dar, undeva, în ochii şi glasul bătrânului mag, pe jumătate zeu, pe jumătate om, pândeşte tristeţea. Oamenii Lorenzo şi Angelica încearcă, dar eşuează. Lungul drum al comediei spre tragedie.

Andreea Grămoşteanu şi George Costin reuşesc, prin două roluri antologice, să întruchipeze omul ce caută să urce dincolo de înălţimile la care gândul e obişnuit să viseze. Julieta şi Romeo se luptă cu prejudecăţile milenare, cu prostia mineralizată, cu fricile şi temerile de a ieşi din rând, de a asuma sinele propriu, de a trăi propria viaţă şi nu surogate împrumutate de la grupurile care dau accept laşilor de orice fel.

Angelica şi Lorenzo se încăpăţânează să ridice viaţă noastră de toate zilele la înălţimea grăuntelui de sublim din întâlnirea celor îndrăgostiţi, dar şi să sădească în dragostea această grăunţii care i-ar putea da exuberanţei nerăbdător-hormonale chipul orbitor al iubirii depline. Copleşitorul lor dublu-eşec, de a proteja superlativul uman de loviturile zarului bizar pe nume destin şi de a împinge acel superlativ o treaptă mai sus, e una dintre cele mai emoţionante înscenări ale zborului pe care scena românească le-a găzduit. În rolul soleinodului care îl face posibil, Victor Ioan Frunză şi trupa lui încântătoare.



 Toate articolele despre Romeo şi Julieta


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Din nou, despre Julieta şi al ei Romeo - Romeo şi Julieta, Dana V. Diaconu
 Romeo şi Julieta digest, Liviu Ornea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer