Prima premieră a Teatrului Nottara pe anul 2016 a fost găzduită de Sala "Radu Beligan" a Teatrului de Comedie şi a oferit un subiect care, ironic, reflectă foarte bine chiar situaţia în care se află teatrul în momentul de faţă: rămas fără sediu: Familie de artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, în regia lui Alexander Hausvater, care îşi propune, prin acest spectacol, să reflecte nu doar o situaţie particulară, ci una în care se pot regăsi chiar artiştii români contemporani: "Propun, odată cu această nouă producţie, un concept concentrat pe atenţia la subtext. Spectacolul nostru despre artiştii care îşi urmăresc visul într-un context vitreg, se luptă pentru el şi refuză să se considere victime, devine, printr-un accident (situaţia Teatrului Nottara), parte a unei realităţi, aşadar emblematic chiar pentru starea artiştilor în România".
După cum este sugerat din titlu, acţiunea este centrată pe povestea unei familii de artişti, din Buenos Aires, aflaţi cumva la marginea societăţii şi trăind într-un fel de buclă atemporală, cu izul nostalgic al trecutului glorios, imposibil însă de revitalizat. În casa aproape dărîmată în care se încăpăţînează încă să locuiască, artiştii (mai degrabă avînd fire de artist decît activînd într-o societate care să îi perceapă ca atare) se izolează tot mai mult în lumea lor şi neagă realitatea care vrea, la propriu şi la figurat, să îi dea afară: casa trebuie să dispară pentru a face loc unei autostrăzi moderne. În micul lor univers însă, viaţa decurge după alte reguli, iar adaptarea la noua realitate nu este o soluţie. În numele artei lor în care cred cu toată fiinţa, aceşti artişti, chiar dacă sînt văzuţi de ceilalţi ca nişte nişte inadaptaţi la modernitate, sînt capabili să sacrifice orice. "În viaţă totul se uită cu excepţia artistului care ne-a făcut să împărţim cu el luciditatea spiritului său. Acest artist care a ridicat un pod între om şi vis. Mi se puneau multe întrebări, iar eu răspundeam: ceea ce va mîntui specia omenească va fi sufletul poetului, care ne va salva de la distrugere şi din catastrofele care ameninţă specia omenească", spune Emma Finochietto, stăpîna casei. Este înduioşător, chiar dacă de multe ori de un comic dulce-amar, felul în care Hausvater face din cele cinci personaje simbolul credinţei în artă, dincolo de orice bariere exterioare şi în ciuda tuturor evidenţelor. Este o lume care, asemenea celei din Casa Buddenbrook a lui Thomas Mann, piere tăcut, dar demn.
În scenografia semnată de Carmencita Brojboiu se ciocnesc două lumi distincte: ca într-un tablou cu tentă decadentă, casa familiei Finochietto, într-o dezordine şi o decrepitudine cu un aer boem, este încadrată de un decor sobru, gri, de şantier, în care, din cînd în cînd, apar patru muncitori, pe sunet asurzitor de sirene, pentru a mai demola puţin din construcţie. Parcă imuni la tot ceea ce se întîmplă, într-un dialog al surzilor cu funcţionarul de la primărie care vine constant să le reamintească de faptul că trebuie să evacueze casa (Ion Haiduc, într-un rol temperat, pentru a pune şi mai mult în evidenţă explozia flamboaiantă a familiei Finochietto), cei cinci artişti se afundă tot mai mult într-un trecut în care tînjeau, plini de speranţă, la împlinire şi glorie.
Fiecare personaj este excentric şi reprezintă o lume în sine şi, tipic pentru Hausvater, tipologia lor se construieşte exploziv, colorat, de multe ori strident: Emma (Florina Cercel), mama artiştilor, este de un comic de multe ori burlesc, à la Titanic Vals; Victoria Cociaş face din Marietta Finochietto o fostă cîntăreaţă de operă căreia acum nu i-a rămas decît să trăiască prinsă în rolurile din tinereţe, aducînd şi un aer de mister tragic, deconspirat abia la final; Ada Navrot este Fryda, fostă balerină şi ultima speranţă a familiei, dar a cărei excentricitate o împinge cel mai mult în ridicol; Crenguţa Hariton are un rol mai dificil, întrucît trebuie să întruchipeze două personaje: cînd este Raimonda, cînd este Carola, surori gemene, una astrolog, cealaltă pictoriţă, mereu în căutarea portocaliului; singurul bărbat al familiei este Pocho (Gavril Pătru), poet, cu o fire sensibilă şi o identitate sexuală incertă. Şi mai este Carmen (Ioana Calotă), fata în casă, care suferă de epilepsie. Ea este total devotată familiei, fascinată de măreţia pe care aceasta o afişează şi ar vrea să fie considerată ca făcînd parte dintre ei.
Tot tipic pentru Hausvater, implicarea publicului este cerută activ, pe parcursul spectacolului, cînd cei patru muncitori invită la cîntarea "imnului artiştilor" împreună, dar, la final, nu există loc pentru aplauze. În faţa dărîmării acestei lumi, cu aerul ei vetust, dar sincer şi plin de devotament, nu mai rămîne decît tăcerea.
Teatrul Nottara
Familie de artişti de K. Kostzer şi A. Arias
Regia: Alexander Hausvater
Distribuţia: Florina Cercel, Victoria Cociaş, Gavril Pătru, Ada Navrot, Crenguţa Hariton, Ioana Calotă, Ion Haiduc, Alexandru Mike Gheorghiu / Ghighi Eftimie / Daniela Tocari / Raluca Jugănaru Grosu
Muzica: Tibor Cári; Scenografia: Carmencita Brojboiu, Stela Verebceanu
Traducerea: Doru Mareş; Coregrafia: Vica Bucun; Asistenţa de regie: Adela Biţică; Light-design: Lucian Moga.