Mi-e dor de lumea contemporană sau de ce am făcut o pasiune pentru Zic Zac

Cel mai greu este să înţelegi sufletul lumii şi vremurilor în care trăieşti sau să iubeşti la timpul prezent o fiinţă tangibilă. E mai uşor să cultivi nostalgii şi fantezii sau să aprofundezi dimensiuni de care nu te poţi atinge decât prin contemplaţie, să îţi însuşeşti sensul unor lucruri deja consumate. E mai la îndemână să înţelegi acum era romanticilor, să zicem, decât postmodernitatea cea de toate zilele. Iar "despre morţi, numai de bine", ştiţi cum e...

"Clasicii" cărora le ţinem acum sub lupă creaţiile şi le ridicăm statui au fost cei care au surprins spiritul vremurilor lor, reuşind să le decanteze esenţa. Nu erau paseişti, erau exact cei care au reuşit să descifreze tâlcul celor prezente sau chiar au anticipat cursul istoriei. Au fost cu un pas înaintea epocii lor, nicidecum în urmă. Fie că erau pictori, scriitori, dramaturgi, poeţi, arhitecţi sau actori, au fost, în felul propriu, conştiinţa vremurilor lor. După unul dintre celebrele personaje ale lui Shakespeare, menirea teatrului e tocmai această conexiune cu formele în mişcare ale vietăţii mundane.

Nu vreau să mă lansez în speculaţii de tipul: Cehov ar fi scris postmodern dacă ar fi fost contemporanul nostru, ce vreau să spun este că artiştii cu adevărat înzestraţi nu ratează trenul vremurilor lor, alergând după unul fantomă.

Cei mai mulţi dintre regizorii români consacraţi refuză cu încăpăţânare să monteze piese care chiar au priză la lumea contemporană şi mizează repetat pe actualizări. Dar nici o actualizare nu poate suplini nevoia publicului de a descoperi oglinzi ale prezentului. E minunat să ieşi prin artă în afara timpului, dar nu strică să ai când şi când de-a face şi cu formule artistice care să îţi pună pe note câteva dintre frământările şi dilemele cu care te confrunţi. Singur că, în aceste condiţii, triumfă kitschul şi divertismentul, triumfă "realismele" triviale şi lecturile superficiale ale actualităţii în orientările şi preferinţele culturale ale publicului larg.

Preocuparea pentru arhivarea culturală şi pentru arheologia estetică ar trebui să nu o depăşească pe cea pentru articularea unor noi limbaje şi forme de expresie, adecvate spiritului vremurilor. La ce bun să portretizezi la nesfârşit lumi moarte sau muribunde, de unde atâta înclinaţie spre necrofilie culturală? Nu contest necesitatea incursiunilor în istorie, e foarte importantă asumarea eredităţii, de orice fel, dar ea poate fi lizibilă şi în ţesătura unor ilustrări ale contemporaneităţii. În fond n-am ajuns aici din neant.

Producţiile româneşti de teatru tipice se înscriu pe orbita unor forme de artă esenţialiste, onirice, metafizice chiar. Asta când nu se împotmolesc în convenţia realistă ca un catâr în noroi, convenţie care e, şi ea, depăşită (atât în fond cât şi în formă). În plus, acest aşa zis realism se întemeiază, cel mai adesea, pe o lectură maliţioasă şi, uneori, chiar meschină a existenţei. Nu e nimic realist în a încerca să reduci realitatea la deşeurile ei toxice, în a focaliza lumea doar din perspectiva sordidului. Dar dincolo de această predilecţie pentru o supra-doză de fiere, se poate spune că oferta de spectacole clasice sau moderne e foarte variată. În schimb spectacole postmoderne şi contemporane sunt mai greu de văzut. Noroc cu teatrul şi cu dansul din zona independentă şi underground! Spectacolele lui Radu Afrim şi ale Teodorei Herghelegiu sau ale unor coregrafi precum Răzvan Mazilu sau Arcadie Rusu sunt contrapunctul vital la acest curent paseist.

E mult mai uşor să faci spectacol din istorie, tocmai pentru că istoria nu mai e accesibilă decât imaginar. Nimeni dintre cei vii nu trăieşte în ea. Nu există o realitate istorică, ci tot atâtea realităţi câte minţi pot invoca şi interpreta surse. Marja de eroare în focalizările trecutului poate fi mai ridicată: istoria e o ficţiune colectivă care permite un grad mare de subiectivizare. Prezentul e mai greu de captat, odată pentru că nu ai distanţa focală ideală ca să îl poţi percepe sintetic şi să îi descifrezi tâlcul şi apoi pentru că există o competiţie între ficţiunile prezentului din mintea unuia şi altuia: prezentul îl construim împreună, prin negocieri, prin ciocniri între percepţii, aspiraţii, scenarii şi interpretări, îl semnificăm prin confruntare şi polemică. Şi trecutul poate fi obiect al controversei în planul dezbaterilor teoretice care au ca obiectiv cunoaşterea, însă, în artă, ilustrarea fantezistă şi speculativă a trecutului nu este sancţionată în aceeaşi manieră ca ilustrarea "neverosimilă" a prezentului.

Îţi trebuie mult curaj ca să rişti o portretizare a actualităţii mundane, pentru că o astfel de abordare presupune, nu doar un bun simţ al observaţiei şi antrenament în gândirea sintetică, ci o întreagă filosofie a prezentului. Trebuie să îi înţelegi valorile. Cele mai multe dintre producţiile culturale contemporane eşuează în acest punct: se raportează doar critic la prezent şi anume din perspectiva unor nostalgii paseiste care idilizează trecutul. Geniul lui Cehov, de exemplu, constă în faptul că a reuşit să fie nu doar critic şi ironic cu prezentul lui, ci şi capabil să îi descopere spiritualitatea, profunzimea, frumuseţea. A reuşit să îl iubească. Julian Barnes, unul dintre cei mai redutabili autori contemporani britanici, te face să iubeşti lumea actuală, să fii fericit că trăieşti aici şi acum, chit că e şi el cât se poate de sarcastic, destul de pesimist şi cinic.

Pare absurd să spui: îmi e dor de prezent. Pentru că e prezentul este tangibil. Sau doar pare că ar fi? Ei bine, nu e chiar aşa. Prezentul nu se reduce la aparenţele lui, la suprafeţe şi forme în mişcare, prezentul e o lume care se manifestă ca o fiinţă vie, are plămâni cu care respiră, o inimă, o raţiune. Dacă nu i le vezi - iar menirea artei e să ţi le arate - îl ratezi.

Mi-e dor tocmai de ceea ce cultura îţi livrează substanţial sub formă de trecut, un anumit parfum de epocă, o paradigmă estetică, un corpus de valori care dau identitate unei falii temporale şi unui context social... Neputinţa celor mai mulţi dintre contemporani de a valoriza contemporaneitatea e exasperantă şi e o carenţă culturală supărătoare. Toţi suntem cât se poate de critici la adresa prezentului, până într-acolo încât ajungem să îl asimilăm deformat, sub auspiciile unor judecăţi negative nefondate. Vremurile pe care le trăim sunt mult mai puţin tulburi şi crude şi lipsite de "conştiinţă" sau "suflet" decât cele din secolele anterioare şi totuşi le vedem cu încăpăţânare ca fiind mai rele. Tocmai de aceea e nevoie de profeţii despre prezent, de forme de artă care să ne indice valorile cardinale ale contemporaneităţii.

Formele estetice prea mult rulate se erodează. Cât să te poată ţine în transă un spectacol pe care l-ai văzut deja de o mie de ori în forme asemănătoare? Modernismul şi-a epuizat energia, iar avatarurile lui artistice nu mai au aceeaşi putere de contagiune, e necesar un alt limbaj care să conţină sufletul lumii actuale, aşa cum e ea.

Iar Zic Zac, spectacolul Andreei Gavriliu, o face cu prisosinţă. M-am îndrăgostit de el. Îl recomand tuturor prietenilor mei, români şi ne-români: "Veniţi să îl vedeţi, e un miracol. E o piesă despre cum trăim aici şi acum" şi anume una făcută cu umor, simţ critic şi dragoste.