Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Delirul subconştientului şi isterii vizuale - BIEFF, 2016


Maria Ruxandra Burcescu

martie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Tema călătoriei în subconştientul minţii umane este una extrem de generoasă. Este, prin excelenţă, o temă a experimentului şi de aceea am fost puţin dezamăgită de proiecţiile alese pentru a o ilustra în cadrul festivalului BIEFF, 2016. Au existat două scurtmetraje care mi-au plăcut în mod deosebit şi un al treilea care ar fi fost extrem de bun dacă ar fi luat în considerare şi faptul că mintea umană poate fi supusă delirului vizual un timp limitat, altfel mesajul se diluează. Mult mai bune au fost proiecţiile din cadrul temei "The Artist Is Present" unde am văzut curaj, inedit şi experiment cu publicul.


De data aceasta voi începe cu ceea ce nu mi-a plăcut pentru că, din punctul meu de vedere, unele dintre alegerile regizorale au fost predictibile şi clişeice în condiţiile în care subiectul este unul extrem de generos. My Mommy, în regia lui Falck tratează subiectul abuzului sexual în copilărie. Asistăm la o şedinţă de psihoterapie prin dramă în care două femei de vârstă mijlocie (psihoterapeuta şi pacienta) reconstituie trauma trăită de pacientă în momentul în care a fost violată la vârsta de nouă ani. Mesajul este puternic, subiectul este unul bun, dar filmul nu reuşeşte să convingă din punct de vedere artistic. Dacă a existat un joc actoricesc sau o viziune regizorală, nu vom şti niciodată pentru că cele cincisprezece minute de film par a fi, pur şi simplu, filmări din cadrul acestor şedinţe de psihoterapie. Contrar opiniei generale despre această proiecţie, din punctul meu de vedere, un film înseamnă mult mai mult decât redare mimetică. Subconştientul uman nu este minimalist; este bogat, întortocheat, complicat şi într-o permanentă antonimie cu sine însuşi. Nu poţi face un film minimalist care vizează subconştientul, aşa cum nu poţi picta în stil minimalist o catedrală barocă. Mai mult, valoarea unei pelicule este dată, în primul rând, de compoziţia sa, de modalitatea în care elementele subiective se îmbină pentru a genera mesajul şi a exprima interioritatea artistului, de altfel inaccesibilă publicului prin oricare altă formă de comunicare decât cea artistică. Care este punctul de vedere al lui Falck? Că abuzul sexual asupra unui copil generează traumă. Atât şi nimic mai mult în acest film.

Céos/Phoébé în regia lui David Rodes se situează la polul opus, dar devine extrem de clişeic. Limbi inventate, oameni şi umbre pe fundaluri deşertice şi apocaliptice, miturile Greciei Antice şi o fantezie a luptei dintre raţiune şi instinct unde, în mod absolut evident, raţiunea (intelectul) este de tip masculin, iar instinctul (profeţia) feminin. Logic. Imaginile sunt frumoase, picturale, cadrele lungi, senzuale şi încărcate de simbolistică. Din păcate, nu este o simbolistică originală, nu este o viziune nouă şi nu avem de-a face cu niciun fel de provocare. Ce ar fi fost dacă profeţia era de tip masculin, iar intelectul feminin? Ce ar fi fost dacă Rodes ar fi pus sub semnul întrebării anumite concepte sociale? Ce ar fi fost dacă decorul nu era predictibil, iar simbolurile personale şi nu universale? Probabil, ar fi fost o peliculă bună. Altfel, rămâne una mediocră, clişeică şi fals intelectuală, genul clasic de impostură cinematografică voit ermetică, dar fără substanţă.


Proiecţia care mi-a plăcut cel mai mult a fost aceea a regizorului Gabriel Abrantes, Freud and Friends. Ea face parte din filmul omnibus Here in Lisbon şi este absolut genială atât din punct de vedere vizual, cât şi din punctul de vedere al modalităţii de transmitere a mesajului. Ironic la adresa societăţii noastre, Gabriel Abrantes îşi imaginează o lume în care o cercetătoare ambiţioasă reuşeşte să construiască o maşinărie care să redea imaginile din visul unui individ în timp ce acesta doarme. Elementul central al acestei maşinării este un peşte-undiţar conectat la nişte aparate şi care nu simte nimic din ceea ce i se întâmpla deoarece nu ştie că este în viaţă. Subiectul de laborator este chiar logodnicul cercetătoarei, cel ale cărui vise freudiene ni se dezvăluie pe parcursul proiecţiei. Conceput sub forma unui documentar, Freud and Friends este întrerupt de parodii ale unor pauze publicitare absolut delicioase. Avem un Woody Allen reprezentat ca organ sexual feminin, o Lisabona haotică care se dezvăluie sub ochii spectatorului şi un întreg delir al imaginaţiei care devine piesa centrală a acestei proiecţii.


De asemenea, visele subiectului de laborator vizează marile teme ale subconştientului masculin, dar într-un mod extrem de ironic şi neaşteptat. Teama de căsătorie, fantezia sexuală cu sora logodnicei, groaza provocată de imaginea femeii castratoare, reprezentată atât prin imaginea logodnicei cât şi prin cea a propriei mame, imaginea de sine ca reprezentant alpha al speciei masculine - toate aceste elemente sunt redate cu multă ironie, într-o viziune proaspătă şi inedită. Dincolo de isteria comică, filmul lui Abrantes este, totodată, şi o parabolă extrem de profundă, o parabolă a rolului bărbatului într-o societate care, din ce în ce mai mult, tinde către o linie de producţie a unor indivizi androgini şi impotenţi din punctul de vedere al spiritului critic, în încercarea de a adera la conceptul corectitudinii politice.

Dear Director al lui Marcus Lindeen este un alt scurtmetraj care mi-a plăcut foarte mult. Parte documentar, parte viziune originală, filmul lui Lindeen tratează subiectul autoproiecţiei în artă, în acest caz cinematografia. Pornind de la scrisoarea pianistei Kazzrie Jaxen către regizorul Ingmar Bergman, Dear Director este o mărturie emoţionată şi vie a modului prin care arta este o componentă indisolubilă a vieţii umane. Urmărind pelicula Aus dem Leben der Marionetten / From the Life of the Marionettes a lui Bergman, Jaxen are o profundă revelaţie: îşi dă seama că este un "geamăn supravieţuitor". Întregul film este o reflecţie a gândurilor pianistei, care se întreabă ce s-a întâmplat cu geamănul ei şi dacă ea a fost aceea care şi-a ucis sora / fratele în uter, din gelozie sau, din contră, dacă geamănul său a murit în mod natural iar ea, din iubire, l-a absorbit în propriul corp pentru a păstra o parte din el. A cunoaşte moartea înainte de a cunoaşte viaţa - o problematică extrem de inconfortabilă legată de viaţa intrauterină şi foarte puţin explorată în lumea cinematografiei. Să poţi ataca această problemă într-un mod profund în paisprezece minute înseamnă arta de a crea, iar, din acest punct de vedere, filmul lui Lindeen a fost, de departe cel mai bun film al serii. Dacă pierde puncte în favoarea lui Freud and Friends la capitolul imaginaţie şi reprezentare vizuală, le câştigă la capitolul profunzime şi originalitate a temei.

Spuneam, ceva mai devreme, că mintea umană poate fi supusă unui delir vizual un timp limitat. Cele aproape douăzeci de minute ale filmului The Exquisite Corpus (Peter Tscherkassky) ilustrează perfect acest lucru. Manipulând imagini erotice în alb şi negru şi construind o veritabilă isterie vizuală, Tscherkassky reuşeşte construcţia unui film original, profund erotic şi extrem de veridic din punctul de vedere al derulării unui vis. Din păcate, impactul imaginilor şi mesajul filmului este diluat de durata sa deoarece, de la un anumit punct încolo, metafora vizuală devine mult prea greu de urmărit. La fel cum sunetul nu mai poate fi perceput de urechea umană dacă depăşeşte un anumit prag al intensităţii, imaginile din The Exquisite Corpus se derulează într-un ritm mult prea intens care aduce prejudicii mesajului.


Spuneam, într-un alt articol, că în 2016 BIEFF şi-a propus să îşi provoace spectatorii şi îmi menţin ideea. Deşi nu mi-au plăcut toate proiecţiile din cadrul temei Journey Into Subconscious, cele care mi-au atras atenţia în mod pozitiv sunt extrem de bune şi dau naştere multor întrebări ale căror răspunsuri sunt în mod indisolubil legate de interioritatea fiecăruia. Iar acest lucru face ca BIEFF să fie, prin excelenţă, un festival al artei şi introspecţiei.




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer