Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Raţa sălbatică

Prăbuşirea casei Ekdal - Raţa sălbatică


Iulia Popovici

Observator Cultural, martie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deşi în România nu există practica preview-urilor, seria de reprezentaţii, cu preţuri reduse la bilete, de "testare" a noii producţii, iar "serile de presă" pot varia (fiind ba a doua, ba a cincea, ba a zecea reprezentaţie) în func­ţie de politica fiecărui teatru, să vezi spectacolul într-o zi "normală", luni de zile după premieră, cu public printre care nu se află critici, iar actorii se simt "eliberaţi" de această presiune şi "rodaţi" în rol, e întotdeauna o experienţă interesantă.

Astfel, se poate spune că Raţa sălbatică pe care am văzut-o eu la Bulandra, la patru luni de la primele reprezentaţii, a fost cu totul alta decît cea "în haine frumoase" din octombrie 2015 - şi nu ştiu dacă luminile care-i lăsau adeseori în... umbră pe actori erau chiar cele care trebuiau, dacă jocul uneori compensînd prin multă mişcare şi gesturi ample lipsa de contur precis a personajului ori încrîncenarea emfatică a dialogului altor personaje erau efectul regiei sau al timpului. Sau dacă era chiar voită (semn al obligării spectatorului să accepte pînă la ultimele limite convenţia) absenţa unei mascaturi care să ascundă partea inferioară a prosceniumului extins peste primele rînduri de scaune, menit să semnifice, în viziune răsturnată, podul unde "locuieşte" raţa sălbatică, şi care, astfel deschis, lăsa publicul de pe rîndul 7 să vadă dedesubt, în locul ipoteticei raţe, nişte cabluri de reflectoare.

Raţa sălbatică este piesa unei confruntări între viziunea idealistă, flămîndă după "adevăr", reprezentată de Gregers (Şerban Pavlu, în montarea de la Bulandra), şi cea terestră, a vieţii banale care are nevoie să se amăgească pentru a merge mai departe, a lui Hjalmar Ekdal (Gheorghe Ifrim), iar atunci cînd prima încearcă să se impună celei de-a doua, ceea ce rezultă sînt existenţe distruse şi victime inocente. Gregers e fiul moralist al bătrînului Werle (Victor Rebengiuc), întors din peregrinajul căutării propriului suflet, cum ar veni, după ce, printr-o anume manevră financiară, Werle îşi salvase afacerea cu preţul sacrificării partenerului său, bătrînul Ekdal (Constantin Cojocaru). Falit, Ekdal-tatăl e acum tolerat în departamentul de contabilitate al firmei, are probleme cu băutura şi pare uşor gaga. În haine semimilitare (în culori de camuflaj), Constantin Cojocaru traversează continuu scena fără să nimerească ieşirile, iar posibilitatea de a întrezări în el un fost membru al establishmentului local, afacerist de succes, este absolut nulă (ideea că manevrează o armă, cu care vînează animale captive în podul casei, în amintirea vînătorilor de altădată, e chiar frisonantă). Pentru prima dată de la sărăcirea familiei Ekdal, Gregers (atît de interiorizat în încrîncenarea lui încît ucide jocul realist al lui Pavlu) se întîlneşte la o petrecere a tatălui său cu Hjalmar, acum deţinătorul unui studio de fotografie, tată al unei fiice (Helvig - Ioana Anton, de multe ori copilărindu-se excesiv, dar cu bune pusee de maturitate) şi ignorînd cu seninătate toate adevărurile. Cele din spatele falimentului propriului tată, al căsătoriei lui cu fosta menajeră a familiei Werle, Gina (Manuela Ciucur, convingătoare în buna ei credinţă ataşantă, dar a cărei veşnică utilizare compulsivă a mopului e inutilă pentru orice altceva decît amintirea anterioarei ei profesii), al finanţării studioului său sau al "salariului" primit de bătrînul Ekdal. Iar Gregers nu poate trăi cu ideea că viaţa liniş­tită a prietenului său (Ifrim joacă o bunătate necioplită emoţionantă, dar însoţită de un exces de mişcare şi de un zbucium exterior uneori neconvingător) e o colosală minciună. Şi, evident, lucrurile nu pot rămîne aşa. De aici începe, de fapt, confruntarea despre care vorbeşte spectacolul lui Peter Kerek, acest omagiu adus simplităţii negociate între oameni, fericirii care nu prea tinde să ţină cont de mari adevăruri exterioare şi nici de un ideal teoretic al dreptăţii.

Însă. Adaptînd textul, Kerek elimină personaje secundare (mai ales viitoarea soţie a bătrînului Werle şi Molvig, teologul vecin cu Hjalmar), fără a suplini aceste dispariţii cu informaţii la nivelul dialogului (spectatorul cu memorie mai lungă rămîne cu un mister despre mireasă, deşi faptul că este ea însăşi menajeră în aceeaşi casă nu e tocmai lipsit de importanţă; nu e ceva esenţial, dar poate fi uşor frustrant) sau păstrînd referinţe la personajele în cauză care nu se mai ştie de unde vin şi ce rol au. Molvig şi celălalt vecin al familiei Ekdal, doctorul Relling (Adrian Titieni), reprezintă, în fapt, un fel de tandem (medicul şi teologul, un "cuplu" cehovian) menit să furnizeze contrapunctele cinic-clinic şi, respectiv, spiritual ale crizei în care e aruncat Hjalmar de dezvăluirile lui Gregers. Interpretarea rafinată a lui Adrian Titieni (realmente excelentă, deşi nu ştiu la ce-i era musai necesară chelia postişă) compensează cumva absenţa discursivă a teologului (cu efectul că, în eterna-i beţie, personajul lui aminteş­te de Astrov).

Nici spaţiul imaginat de Octavian Neculai nu e foarte limpede, în stilul puternic metaforizat în care se prezintă, cu o canapea în centru servind drept punct de coborîre (în loc de urcare) spre podul raţei sălbatice, cu tot felul de intrări şi ieşiri neclare şi cu dominanta de nuanţe acvatice. Iar dacă schimbarea costumelor ar trebui să indice ceva, nu e deloc limpede ce ar putea fi acest ceva (îmi cer scuze pentru pretenţiile semantico-realiste, dar e uşor ilogic ca un personaj cu o condiţie socială în cădere liberă, care accentuează ideea că abia are ce pune pe masă şi nu-şi permite cumpărarea de haine, se schimbă de trei ori, mai frecvent decît îşi îmbracă propriul copil, iar băiatul de bani gata face un statement de rupere de familie neschimbîndu-se deloc, în ciuda trecerii zilelor). Sînt detalii (oricît de mici) care dăunează ansamblului, acestui corp cu multe capete care este spectacolul. Ceea ce e, pînă la urmă, păcat.
 

 Teatrul Bulandra, Bucureşti (Sala "Liviu Ciulei")
Raţa sălbatică de Henrik Ibsen
Regia: Peter Kerek, scenografia: Octavian Neculai
Light design: Alexandru Darie
Sound design: Aurelian Stoleriu
Cu: Victor Rebengiuc, Şerban Pavlu, Constantin Cojocaru, Gheorghe Ifrim, Manuela Ciucur, Ioana Anton, Adrian Titieni



 Toate articolele despre Raţa sălbatică


0 comentarii

ÎN PROGRAM

Teatrul Bulandra-Ciulei
Vineri, 19.01.2018 - 19,00
Duminică, 21.01.2018 - 19,00


Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Amintiri teatrale (VIII) - Raţa sălbatică, o punte de vapor într-o casă din pădure, Octavian Neculai
 Miezul lucrurilor - Raţa sălbatică, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer