Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sibiu, Iunie, Teatru (6) - Apă de mină la FITS, 2016


Florian-Rareş Tileagă

iunie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cu riscul de a părea unul care face pe deşteptul, trebuie să vă zic că, pentru mine, teatrul înseamnă de obicei una dintre următoarele două situaţii opuse, pe care le-am întâlnit inclusiv la FITS 2016. Pe de o parte, când văd un spectacol slab, în care totul o ia în jos, iar actorii sunt fie conştienţi de eşec (ceea ce e trist), fie sunt convinşi că fac o treabă bunicică sau chiar bună (ceea ce e şi mai trist), mă gândesc cu milă la un singur lucru: Doamne, oare de câte ori se va mai juca spectacolul ăsta şi pe câţi o să-i mai plictisească? Pe de altă parte, dacă spectacolul e excelent, îmi vine în minte un singur lucru: oare câţi o să mai aibă şansa să-l vadă, să se bucure de el şi de faptul că există teatru pe lume?

Repet, sunt două situaţii extreme de raportare la teatru. De cele mai multe ori, spectacolele sunt "între", iar raportarea noastră la ele e mai nuanţată, mai puţin decisiv-pătimaşă. Majoritatea sunt spectacole cu momente suficient de bine construite, astfel încât să placă şi chiar să entuziasmeze, dar totodată cu scene insuficient de convingătoare pentru ca să poţi spune, la final, "da, l-aş mai vedea o dată". Spectacolul de mai jos, pe care l-am văzut ieri, 15 iunie 2016, la Sibiu, e un bun exemplu al situaţiei în care da, l-aş mai vedea o dată. Categoric. Şi bine ar fi să-l vadă şi alţii, ca să se bucure şi ei că există teatru pe lume.

Apă de mină

Dacă aţi fost, în viaţa voastră, măcar o dată într-unul din satele ex-industriale care, după '89, au ajuns ruine şi în care vă apucă depresia numai când vedeţi magazinele alea care încă au vechea reclamă comunistă deasupra uşii şi, în vitrină, Lenor şi Snickers, vă veţi imagina foarte uşor tristeţea din Apă de mină. La prima vedere, e o poveste banală cu şi despre secui, cu oameni simpli care îşi duc veacul în sat cum ştiu ei mai bine: un preot catolic, cam rău de gură dar bun la suflet; fiul lui adoptat, tâmpiţel de felul lui, care munceşte ca îngrijitor în biserică; o bătrână, menajeră în casa preotului, care-şi aşteaptă fiica din America; un învăţător şi fata lui, a căror casă a ars.



Dar, treptat, cu fiecare vorbă din gura personajelor, iese la iveală starea reală a lucrurilor. Învăţătorul nu e chiar o victimă tristă a incendiului; e un tată violent şi beţiv, căruia îi pasă mai mult de salteaua în care erau ascunşi banii şi care a dispărut în foc, decât de soţia care a murit arsă. Fiica lui, de 16 ani, nu e chiar un îngeraş care va avea o relaţie ideală de iubire cu fiul preotului, ci e o egoistă pur-sânge, care ascunde câteva secrete grave. Totodată, baba care lucrează în casa preotului e senilă şi încurcă lucrurile mici, la fel cum le încurcă pe cele mari, uitând că de fapt fiica ei nu e în America, ci s-a sinucis. Iar popa din sat nu e nicidecum "uşă de biserică". E un beţivan pedofil, care toată viaţa şi-a abuzat elevii de religie şi, mai ales, fiul adoptat. Are miere pe buze, îi plac vorbele umflate şi citatele din Biblie, dar e şmecher ca un lup. Singurul lucru care-i place e să bea şi, dacă se poate, să i-o sugă fiul lui. Aşa că fiul lui continuă să fie şi acum, la cei 26 de ani ai săi, victima pedofilului. În plus, poeziile lui despre singurătate şi despre o mare pe care n-a văzut-o, dar şi ciopliturile lui în lemn "cu sula sculată", spun totul despre lumea diformă, irecuperabil bolnavă în care a crescut. În ciuda aparenţei de village idiot, fiul e mai isteţ şi profund decât toţi la un loc, ceea ce face ca alienarea lui să aibă cea mai mare adâncime.


Dacă nu vă plac înjurăturile şi credeţi că teatrul e întotdeauna cu poveşti sub clar de lună, nu vă luaţi bilet la Apă de mină. Nu-mi aduc aminte să fi văzut în ultimii ani, în teatrul românesc, o poveste mai urâtă, din punct de vedere uman, care să exprime atât de palpabil mizeria sufletească şi vieţile uitate de Dumnezeu. Ţi-e pur şi simplu silă de cât rău poate să fie într-o lume în care toţi şi-au pierdut rostul şi în care unica opţiune este să-ţi bei minţile. O lume rurală maghiară, care poate fi la fel de bine românească sau săsească, golită de înfrumuseţări poporaniste. O lume gri, o lume-puşcărie, în care e mai uşor să accepţi abuzul, decât să visezi că poate fi altfel.


Toţi sunt la limită şi o iau razna după două-trei vorbe. Şi încercaţi să vă imaginaţi că tot scenariul acesta despre ratare e compus strict din ciocniri verbale, în care fiecare "dă răul afară" prin cele mai inventive înjurături pe care le-aţi auzit vreodată. Veţi obţine, ca rezultat, o comedie amară, la care vă veţi simţi vinovaţi că râdeţi. Şi se râde, efectiv, aproape la fiecare schimb de replici. Iar meritul lui Csaba Székely, care a scris textul, să nu credeţi că e doar creativitatea la sudalme. E capacitatea de a devoala, prin agresiune verbală, o realitate plină de păcate, bine îngropată sub comportamente false.


Autorul a înţeles foarte bine importanţa umorului într-o astfel de poveste, limitându-l la rolul de caracterizare directă a personajelor şi reuşind să pună în plan principal dramatismul situaţiei, nu umorul de coloratură al situaţiei. Oricât am râde şi oricât s-ar înjura, situaţiile nu cad în derizoriu pentru că dincolo de ele se află o poveste consistentă şi cursivă. De aceea, de multe ori după ce se râde în sală, urmează o scenă gravă de contrapunct, care îngroapă sala în tăcere. Cât despre actori, fiindcă au înţeles perfect limitele de ridicol şi gravitate ale personajelor, veţi crede că o mai bună distribuţie nu s-ar fi putut găsi. Pe lângă faptul că scriitura individualizează personajele (atât în textul original, cât şi în varianta tradusă în română), actorii reuşesc să intensifice atât de autentic identităţile de popă fals, fiu abuzat, învăţător nebun, fiică naivă şi babă dusă cu pluta, încât veţi avea impresia că e un real TV pe scenă, pe care n-o să-l uitaţi pentru pumnul în stomac pe care vi-l dă. Ceea ce nu e chiar o surpriză pentru cei care cunosc specificul spectacolelor de Teatru ACT. Dacă ar fi, totuşi, ceva ce nu-mi place la spectacol, ar fi inadecvarea la grai ardelenesc, pe care din păcate o fac toţi actorii, cu excepţia lui Alexandru Potocean în rolul fiului. Un rol sclipitor de ardelenesc, care îmbină rostirea sacadată, cu pauze, de om debil, cu rostirea grăbită, cu bale la gură, în care expresiile ardeleneşti sunt exact cum sunt cu adevărat.


Pe scurt, nu vă refuzaţi acest spectacol aproape perfect, frumos de urât, în care parcă încape toată tristeţea pământului şi în care veţi râde la fel de mult pe cât veţi ofta. Şi merită să ştiţi că spectacolul e doar o parte din "Trilogia minelor", scrisă de Csaba Székely, alături de Flori de mină şi Orb de mină (detalii pe teatrulact.ro). Şi merită să ştiţi şi că Székely e unul dintre cei mai mari scriitori de teatru, la ora actuală. Oricum, nu mă îndoiesc că veţi bănui asta, când veţi vedea spectacolul.


Proiect coordonat de Oana Stoica. Mulţumiri speciale domnului Alexandru Dabija.
Dramaturgie: Csaba Székely
Scenografie: Vladimir Iuganu
Muzică: Bobo Burlăcianu
Distribuţie: Ioan Coman; Alexandru Potocean; Virginia Mirea; Alin Florea; Irina Antonie
Producţie: Teatrul ACT, Bucureşti
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Adi Bulboacă
.





 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2016
 Toate articolele despre Apă de mină
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer