martie 2016
Festivalul TIFF 2016
De fapt, nu chiar 25 de milioane, ci 24,9 milioane. Atâţia oameni trăiesc, în prezent, în Coreea de Nord. De fapt, în Republica Populară Democrată Coreeană. De fapt, cifra ar putea fi semnificativ mai mare sau mai mică, ea fiind, asemenea oricărei alte informaţii despre viaţa în acest spaţiu de 120.000 de kilometri pătraţi (România ocupă o suprafaţă mai mult decât dublă), pasibilă de semnificative erori. Până la urmă, ce se poate şti cu adevărat despre o ţară închisă, o ţară unde comunismul a înfrânt orice opoziţie externă şi, după ce a evitat pericole precum colapsul din Europa de Est şi metisajul cu capitalismul din China şi Rusia, a făcut saltul în mileniul 3, a produs schimbarea (biologică) de ştafeta dictatorială şi nu pare a îngădui nici cea mai mică mişcare de opoziţie / disidenţă?

Cei, nu puţini, care încă visează la întruparea comunismului şi acuză proasta punere în funcţiune a măreţei idei în spaţii precum cel mioritico-ceauşist, au, la Phenian / Pyongyang, o bună ilustrare a cevasazică Marx & co la putere de şapte decenii. Dar nu doar pentru ei viaţa cotidiană într-o astfel de societate reprezintă un subiect dintre cele mai interesante. Pesemne că oricine din, de pildă, România anului 1989 ar fi curios să afle cum i-ar fi arătat existenţa în caz că nea Nicu ar fi apucat să-i predea ştafeta lui Nicu.

Mânat, probabil, de interogaţii similare, cineastul de origine ucraineană Vitaly Mansky a reuşit, cum-necum, să cadă la învoială cu autorităţile nord-coreene pentru realizarea unui film "documentar" despre viaţa "obişnuită" a unei familii-tip (mamă, tată, fiica) din Phenian-ul zilelor noastre. E dificil de crezut că Mansky şi-a imaginat vreodată că va avea libertatea de a realiza filmul conform propriilor sale intenţii. După cum e greu de ştiut dacă, de la bun început, a pornit cu gândul pe care avea apoi să îl transforme ulterior în cinema: acela de a prezenta pe ecran atât "documentarul"-ideal pe care cenzorii regimului îl înscenau în faţă camerei sale, cât şi making-of-ul acestuia.

Cert este că Under the Sun / Sub soarele partidului, pelicula proiectată în prima seară a One World Romania 2016, prezintă atât voinţa partidului, cât şi felul în care partidul îşi impune voinţa. Pentru că, ceea ce diferenţiază în chip esenţial dictatura de orice formă a democraţiei, este că, sub atenta supraveghere a cenzurii, orice film documentar devine un film de ficţiune. Ceea ce ironizau, în chip genial, cineaşti precum Jiří Menzel, Alexandru Tatos ori Lucian Pintilie (making-of-urile captate de Vitaly Mansky duc, inevitabil, gândul la dublele Reconstituirii), e ilustrat, cât se poate de net şi brutal, în Under the Sun. Cei cărora li se pare că potemkiniadele din filmele de ficţiune ale marilor regizori din fostul bloc comunist est-european sunt o exagerare grosolană a realităţilor epocii au acum, în faţă ochilor, un material ce le-ar putea pune la îndoială impresiile.

Din păcate, Mansky nu e prea inspirat când vine vorba de folosirea materialului avut la dispoziţie. Ritmul filmului e nejustificat de lent, numeroase secvenţe sunt pleonastice, iar muzica de fundal, alături de câteva cadre căutat poetice, forţează inutil empatia spectatorilor. Spun inutil pentru că e greu de imaginat ipostaza cuiva care, privind, de pildă, secvenţele de îndoctrinare întru xenofobie şi idolatrie a unor şcolăriţe, nu-şi pune întrebări neliniştitoare despre viitorul adult al acestora. Ceea ce comunismul românesc, de pildă, impunea, în anii '50, prin brutalitate extremă, în închisori botezate centre de reeducare, comunismul nord-coreen impune, în anii aceştia, cu zâmbetul pre-fabricat pe buze, în centre de îndoctrinare numite şcoli ori grădiniţe.

Pe fondul unui spaţiu geografic unde individul nu s-a prea întâlnit, de-a lungul secolelor, nici chiar pe numere mici, cu libertatea, în condiţiile absenţei unei tradiţii religioase sau sociale cât de cât consistente, comunismul reuşeşte să uniformizeze dincolo de cele mai negre închipuiri milioane şi milioane de oameni ce sunt educaţi, siliţi (şi / sau renunţă?) la a-şi trăi propriile vieţi pentru a deveni personajele unei piese scrise de un unic autor.

În Phenian-ul idilic prezentat de autorităţi (nu e cazul să ne închipuim că vreuna din secvenţele din film, chiar şi cadrele generale pustii ori cele confiscate de mulţimi uriaşe, sunt altceva decât înscenări bine controlate ale voinţei-supreme de partid şi de stat), omul e deposedat de aproape toate atributele vieţii cotidiene, în concepţia occidentală (adică a civilizaţiei occidentale îmbrăţişate în cele mai diverse puncte ale mapamondului) a termenului. Sunt de remarcat, printre altele, absenţa cărţilor, a automobilelor, a zâmbetelor necomandate, a mersului hai-hui pe stradă. Există, în schimb, o inflaţie florală. Şi un gând conform căruia visul de aur al omenirii, cum era numit comunismul (şi) pe aceste meleaguri, înseamnă transformarea ţărilor în grădini râzând la soare. Adică preschimbarea oamenilor în flori proaspete şi pure. Curată poezie, cu eco-gust, nu?


Descarcă programul TIFF 2016 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus