Port.ro / octombrie 2015
La loi du marché
Filmul lui Stéphane Brizé, prezentat în avanpremieră la Festivalul Filmelor de Cannes la Bucureşti 2015, cere răbdare şi te ia pe nepregătite la fiecare scenă. Regizorul francez şi-a demonstrat gusturile şi stilul şi la filmele mai vechi. Interesat mereu de oameni simpli, eroii lui deloc neobişnuiţi îşi duc toţi viaţa banală. Ştim şi din Noul Val Românesc acest stil, expandarea micului cotidian, filmare în timp real, cameră cu unghi frontal, scene lungi. Brizé alege acum să pună camera pe protagonist şi să-l păstreze mereu în cadru, camera destul de mobilă pândindu-i fiecare gest sau tresărire de mimică.

Aflat la cea de-a treia colaborare cu actorul Vincent Lindon, el a reuşit să ni-l arate într-o lumină nouă, concentrată, introvertit, tăcut. În Mademoiselle Chambon din 2009 el nu îndrăznea să înceapă o discuţie sau o relaţie cu profesoara fiului său. În filmul din 2012, în foarte emoţionantul Quelques heures de printemps, îşi asista îngrijorat mama bolnavă în fază terminală. Şi, de fiecare dată, scene cu o tensiune surdă, încărcate de un tip anume de tandreţe.

De data aceasta, actorul, cel care a fost ani de zile promovat ca macho în viaţa reală sau filme poliţiste şi romantice, încărunţit, îşi asumă vârsta şi intră în rol cu multă delicateţe. Un tip discret al omului cumsecade de alături, cu viaţa, cu rutina lui, cu problemele lui neştiute de acasă.

Pe măsură ce a înaintat în vârstă şi părul i s-a mai rărit, iar pungile de sub ochi au devenit mai accentuate, actorul a intrat într-o fază de joc foarte umană, reţinut, cu economie de mijloace. În toate cele trei filme de la Brizé, are un tip nu de hăbăuceală, dar un gen de deşirare sub privirile tale, care aduce personajului o notă aparte. Aici, cu mustaţă, personajul său de 51 de ani aflat la limita răbdării şi disperării mute, trecând din curs în curs în speranţa găsirii unui loc de muncă, a convins juriul de la Cannes 2015 să îl recompenseze cu Premiul de interpretare pentru Cel Mai Bun Actor. Chiar dacă a avut parteneri puternici de cursă - Tim Roth din Chronic altfel decât l-aţi văzut.

Povestea este spartă de momente neaşteptate - toate foarte nostime, plăcute, reuşite - muzicale. Abia atunci intervine şi muzica, iar scenele de dans au savoare şi, chiar dacă scenele sunt lungi, filmul primeşte infuzia lui de emoţie. Acestea sunt şi momentele de respiro ale acestui (anti)erou.

Poate că filmul, prin ritmul lent şi scenele statice şi tăiate aparent neglijent, prin pasivitatea personajului principal, poate să îi plictisească pe unii spectatori. Aştepţi momentul de răbufnire, care tot nu vine. Reacţia logică. Situaţia dramatică în care se află - şi deloc cea de familie, cu fiul cu deficienţe - îl transformă în prototipul şomerului de pretutindeni discriminat din cauza vârstei. Competenţa, experienţa există, ca de obicei, dar ghilotina noii mentalităţi se lasă nemilos.

Filmul radiografiază corect, cinic, fără să acuze direct, toate explicaţiile angajatorilor, şefilor, directorilor de resurse umane. Şi Brizé îi pune protagonistului în jur un buchet - cumplit - de chipuri, de expresii, de angajaţi, toţi parcă duşi rău. Singurul normal, încă sănătos mental pare acest bărbat tăcut care acceptă şi joburi mici, mult sub nivelul lui de pregătire şi salarizare, printre emigranţi şi şefi noi veniţi de aiurea. Regizorul a făcut casting atent şi a ales actori neprofesionişti, ba, chiar i-a lăsat să aibă în film joburile lor din viaţa reală, de aici aerul veridic al replicilor, al gesturilor, aerul aproape documentar. Camera îl priveşte pe protagonist (şi noi) cum se uită atent la cei din jurul lui, nu cu neîncredere, ci cu bunăvoinţă şi, în acelaşi timp, nevenindu-i să creadă că e acolo, că trăieşte genul acela de momente.

Filmul ne învaţă şi despre politica şi regulamentul intern al supermarket-urilor. Aflăm multe lucruri noi, înţelegem mai bine mersul lucrurilor. Tensiunea există, nu cea presantă din filmele de acţiune, însă mult mai de impact aici. Scenele se repetă şi, prin reluare, pregătesc rezolvarea finală, (falsa) eliberare (pe care regizorul o montează iar pe muzică, exact ca în momentele de bucurie şi pace). Pe măsură ce vârsta celor duşi în camera secretă din spatele magazinului creşte, protagonistul (şi tu ca spectator) se simte stânjenit. Personajele lui Brizé sunt oameni simpli, săraci. Însă cei de aici, cele câteva cazuri din această cameră de interogatoriu, sunt şi cele mai umane, mai emoţionante prin revelarea ulterioară a dramei lor secrete de familie. Regizorul rezolvă situaţia ingrată fără şantaj emoţional, la rece, iar astfel drama se accentuează.

Empatizezi, te recunoşti în acest personaj presat de timp, forţat să plătească rate şi când nu are cu ce, căutând, încercând să vândă ce mai poate. Cine este vinovat, responsabil? Brizé alege să nu-şi lase protagonistul să se agite. A încercat doi ani până la acest moment. Scenele lipite, fără racord forţează spectatorul să stea atent, să aştepte. Să simtă timpul, exasperarea personajului prin hăţişul birocratic. Tăcerile lui grele sunt mai clare decât replicile, decât explicaţiile, care oricum nu vin.

Se merge înainte. Nu se ştie cum şi Brizé nu ne arată. Asta e o altă poveste.

N.B: Vincent Lindon a primit vineri seară, 26 februarie 2016, trofeul pentru "Cel mai bun actor" la Premiile César 2016 pentru rolul acestui şomer care-şi caută de lucru, în zilele noastre, într-o Europă dominată de Legea pieţei.

Regia: Stéphane Brizé Cu: Vincent Lindon, Karine de Mirbeck, Matthieu Schaller, Yves Ory, Xavier Mathieu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus