Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Gods of Egypt

Moartea nu este sfârşitul - Gods of Egypt


Cristina Zaharia

Port.ro, februarie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Alex Proyas este regizorul care ne-a dăruit trei SF-uri de mare calibru, foarte frumoase şi reuşite ideatic-vizual - Dark City, I, Robot şi Knowing. Aşa că, dacă le-aţi văzut pe toate, ştiţi că se pricepe la efecte şi momente de suspans.
 
De data aceasta el se întoarce mult înapoi, spre mitologie şi istoria antică şi, aşa cum spune şi titlul, ne prezintă zeităţile egiptene cu harurile şi puterile lor, zilele când zeii mergeau pe pământ. O incursiune necesară, de popularizare. Şi, din punct de vedere vizual, filmul este copleşitor. Efectele 3D contribuie din plin la punerea în valoare a costumelor şi scenografiei opulente.
 
Cum ştim, americanii pornesc la un proiect cu toate departamentele studioului turate la maxim, cu documentaţie la sânge, timp îndelungat, meticuloasă şi obsesiv dedicată şi celui mai mic detaliu de textură sau culoare. Dacă s-ar chinui la fel şi la sintaxa, la retorica, poetica filmului, ar fi ceva. Aici, cadrul este mereu plin, iar efectul, văzut pe ecran mare, este năucitor. Filmul de faţă pune cred borne pentru următorii epigoni de film istoric epic, templele, coloanele, statuile de aici întrec în monumentalitate tot ce s-a făcut până acum legat de Egiptul Antic. Sunt multe scene interesante, în care decorul este personaj principal, de luat ochii. Aur şi purpură peste tot. De asemenea, uniformele militare şi, mai ales, armele vin şi ele cu noutăţi, cu detalii bune pentru filmele SF şi cele de aventuri. Reconstituirile digitale şi machetele - toate după cercetări aduse la zi, cu modele, culori şi hieroglife migălite cu atenţie. Egiptul văzut de sus - numai bun şi pentru cadre de documentar educativ.
 
Una din marile civilizaţii ale lumii antice, care încă miră 5.000 de ani mai târziu cu ideile ei revoluţionare şi încă inexplicabile prin acurateţea milimetrică a măsurătorilor ni se etalează acum pe model de joc video şi aventuri cu John Carter. Filmul nu că e lung, dar este atât de dens, încât se poate scoate o miniserie şi, după aceea, un serial de succes. De multe ori ai impresia că poate să continue la nesfârşit.
 
Multe rezolvări plastice şi câteva idei profunde, care vor da de gândit. 100% acţiune, non-stop, fără vreun moment de plictiseală. Ba, există chiar umor, chiar şi acolo unde nu te aştepţi (hahaha, "să mergem la bunicul" sau rochia zeiţei Hathor).
 
Titlul spune totul - este despre zei, despre aventurile LOR, despre luptele lor pentru putere, despre întrecerile lor pentru afecţiune în cadrul familiei. Oamenii, chiar dacă apar masaţi puţin la început, dispar cu totul din acţiune şi mai apar abia spre sfârşit, câţiva care fug sau aplaudă. Aproape filmul de propagandă perfect - Ascultă de mai-marii tăi, adu-le ofrande, căci ei te apără şi te păzesc. Şi încă ceva - ai încredere în ei. Şi speranţă. Aproape slogan de campanie. Sunt multe idei miezoase aici, însă cei doi tineri scenarişti la început de drum (de ce oare taman aceştia doi într-un proiect atât de ambiţios?) nu au forţa să le dezvolte destul în replici dincolo de clişeu.
 
Singurii oameni din film - pentru că trebuia să existe un minim balans şi culoare locală - sunt doi tineri, foarte frumoşii (şi, probabil de viitor cu chipurile lor perfecte) Brenton Thwaites cu bucle aici numai bune de mângâiat, departe de rolul The Giver, cel care va fi partenerul de drum al Zeului Cerului Horus (aproape pe schema Harap-Alb) şi iubita lui, Zaya, Courtney Eaton de care o să mai auzim (splendidă scena din biblioteca grafică cu trimiteri la cea din Alexandria).
 
Marea găselniţă este alăturarea muritorilor lângă zeii impunători, cărora li s-a dăruit înălţimi de uriaşi, de titani. Şi, această supradimensionare dă foarte bine în cadru, miră şi demonstrează destul diferenţa. Păcat că la atâta putere şi efecte digitale, luptele - multe - se dau în continuare brutal, barbar, cu pumnii, iar urmăririle exact ca în filmele de la 1912 gen Gli ultimi giorni di Pompeii / The Last Days of Pompeii sau Cabiria.
 
Clădirile care se înalţă sau se năruie, capcanele, Sfinx-ul acesta uriaş de fum şi piatră atipic de aici, altfel decât leul înaripat de la porţile Tebei din legendele greceşti, judecători şi lumea de dincolo, apa Creaţiei şi lupta cu întunericul suprem, cobrele care distrug templul, toate gândite la scară mare, în cavalcadă să impresioneze public larg. Aparte însă aici sunt transformările zeilor în animalele prin care sunt reprezentaţi, recunoscuţi. Aripile enorme, metalice, aurite, capetele uriaşe de animale aparţin numai acestui loc. Şi e frumos de privit.
 
Cei care ştiu puţină mitologie, îşi aduc aminte că Seth este fratele rău, că Osiris este cel bun, iar Ra, Soarele însuşi, zeul căruia i s-au închinat toţi faraonii. Frumos este că, aidoma legendelor Olimpului, şi aici avem o poveste cu o călătorie iniţiatică şi, mai înainte de toate, una de dragoste. Şi cea emoţionantă a tinerilor muritori şi cea cu năbădăi a zeilor ocrotitori.
 
Sunt doi fraţi-zei în poveste care se înfruntă mereu, cei care trebuie să-şi înveţe lecţiile şi locul. Gerard Butler se simte bine în postura de răzbunător, în uniforma de metal şi piele ori mânuind arme de calibre şi forme diferite. Are şi aici un discurs ca în 300 (spectaculoasă venirea soldaţilor roşii cu măşti de aur pe faţă, în coloane, în sincron!). Are carismă, forţă, este credibil şi energic destul ca să care filmul pe umerii lui. Şi tot pe umeri îi stă filmul şi lui Horus cel chior al lui Nikolaj Coster-Waldau, cu emoţii atât de umane şi o îmblânzire finală pilduitoare. El are accente în plus faţă de Seth-ul lui Butler. Ba, chiar, aşa, pe ecran lat, chiar şi umeri mai largi, pe care poţi să aşezi liniştit un pahar. Credibil şi el, aşa încruntat cum stă tot filmul. Fiecare cu călătoria lui.
 
Camera este foarte, foarte mobilă, iar muzica, tare, cu accentele ei dramatice, omniprezentă. S-au chinuit să ridice multe în cadru, dar şi mai mult ca să le distrugă, să le arunce în aer.
 
Finalul cu tânărul care pare primul faraon ales de zei, promite cumva o continuare.




 Toate articolele despre Gods of Egypt


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer