Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Istanbul International Film Festival, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Este riscant să nu rişti! - Fuocoammare / Fire at Sea la Istanbul International Film Festival, 2016


Ion Gnatiuc

aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Găseşte-mi un om care e dispus să renunţe la casa lui dacă primeşte orice în schimb şi eu îi ofer tot ce vrea!" îmi propune Sinan, un tânăr doctorand din Iraq stabilit de câţiva ani cu familia în Eskişehir. Apoi continuă: "Să nu crezi că oamenii îşi riscă viaţa de nebuni, pornind pe mare în bărci care de multe ori nu se pot îndepărta de uscat, fiind supraîncărcate. Este interesant că se plâng de aşa-numita criză a refugiaţilor exact ţările care au provocat şi alimentează constant, prin teroare şi război, acest exod care - îţi promit eu că dacă lucrurile continuă să fie la fel - nu se va opri. Degeaba ne îmbrăcăm frumos şi mergem la conferinţe teoretice despre pace şi schimbări în bine: lucrurile nu se schimbă dacă înfrumuseţăm ramurile copacului, lucrurile se schimbă dacă schimbăm copacul de la rădăcini!"

Ne aflăm în biroul lui de la Facultatea de Construcţii a Universităţii Anadolu. Afară sunt peste 25 de grade, avioanele aeroportului militar din apropiere îşi fac rondul tradiţional de după prânz, exact la ora 15:05. Mă gândesc la această metaforă a copacului şi a rădăcinilor în contextul conferinţelor cu haine frumoase şi discursuri ambalate, în timp ce Sinan îmi povesteşte despre fraţii lui care au reuşit şi care în sfârşit pot să doarmă noaptea liniştiţi, precum şi de fraţii care n-au reuşit şi care în continuare nu pot să aibă somn când îşi amintesc cu groază de momentele în care au fost la un pas de moarte în Marea Mediterană.

Fuocoammare / Fire at Sea începe cu metafora de care spuneam mai devreme: un copil se strecoară printre ramurile unui copac, de unde încearcă să culeagă o bucată de lemn uscat din care urmează să meşterească o praştie cu care să vâneze păsările care înnoptează acolo. Vânătoarea se întâmplă noaptea, atunci când zburătoarele dorm şi sunt incapabile să reacţioneze sau să realizeze ce li se întâmplă.


Suntem din nou în Lampedusa, insula din Marea Mediterană, care reprezintă primul reper al refugiaţilor din ţările nordice ale continentului african, în drumul lor spre o viaţă mai bună într-una din ţările europene. În Lampedusa am petrecut două ierni acum 3 săptămâni, când am vizionat filmul proiectat la One World Romania, 2016 - Lampedusa in Winter / Lampedusa în iarnă (Ion-Gnatiuc/O-provocare-la-empatie-Lampedusa-in-winter-la-One-World-Romania-2016). O să evit să le compar pe cele două. De altfel, regizorii au avut o discuţie la festivalul din Istanbul, unde Gianfranco Rosi l-a făcut knock-out în prima rundă de întrebări pe mai puţin experimentatul Jakob Brossman. Dar revenind:

În acelaşi timp cu vânătoarea, în miez de noapte, paza de coastă primeşte un apel disperat de pe o barcă care naufragiază. Sunt în jur de 250 de oameni, iar dialogul între uscat şi mare se reduce la câteva invitaţii de păstrare a calmului şi la rugăminţile răguşite ale oamenilor de a fi salvaţi. Apelul se întrerupe brusc, fără a mai reuşi să transmită datele de localizare. Astfel, în cadrul următor, camera ne aduce în bucătăria unui cuplu în vârstă, cu doamna care reacţionează cu o milă obişnuită la ştirea de la radio care anunţă că au fost recuperate aproape 40 de corpuri dintre cele 250 de persoane înghiţite de mare în noaptea trecută.

Gianfranco Rosi transformă acest tip de abordare într-o formă estetică, oferindu-i neapărat statutul unei reguli, el însuşi fiind cel care o încalcă. Camera ne poartă în spaţiile intime ale personajelor, ne face cunoştinţă cu acestea şi ne lasă loc să ne ataşăm de ele, pentru ca imediat după, această relaţie feerică să fie zdruncinată de un moment şocant care să ne trezească la realitate şi să ne facă să nu uităm că suntem de fapt pe insula prin care anual pătrund zeci de mii de refugiaţi din nordul Africii spre Europa. Această alternanţă de stări şi trecere bruscă de la cald la rece se comportă cu o impredictibilitate care te obligă să fii precaut tot timpul, deşi vizual, filmul propune o factură destul de calmă.

În cabinetul medicului-şef de la spitalul local este o doamnă însărcinată, care a ajuns cu grupul care a fost salvat în una dintre nopţi. Deşi nici unul nu vorbeşte limba celuilalt, medicul o linişteşte încercând să glumească cu fetele care se hârjonesc în burta mamei, dar care de fapt s-au adunat una lângă alta din cauza stresului acumulat pe parcursul drumului lung de pe mare. Sala râde iniţial. Acest ghiduş, aparent sărit de pe fix, dă bine pe cameră şi te distrează, dar tot el îţi taie din poftă când începe să vorbească despre cadavrele de pe bărci pe care a trebuit să le analizeze, despre recoltarea de probe ("omul a murit o dată deja, şi mai vii tu după să îi tai o bucată de coastă, un deget sau un fragment de ureche"), despre cei care sunt în viaţă când ajung pe uscat, dar care nu mai au şanse să se bucure de ea din cauza afecţiunilor care în 5 zile de navigaţie le-au distrus corpurile.

Ochii i se pierd în monitorul din faţa lui unde e afişată o imagine cu o ambarcaţiune care a transportat 840 de oameni. Clasa întâi, care plăteşte 1.500 de dolari şi are acces la părţile superioare, clasa a doua, unde preţul scade la 1.000 de dolari, cu poziţie aferentă în barcă, şi într-un final, clasa a treia, cea mai de jos la propriu, cu oamenii care plătesc 800 de dolari pentru un loc în cală, dar şi cei care au cele mai mici şanse de supravieţuire. Practic, diferenţa dintre o şansă nesigură la viaţă şi una sigură la moarte se învârte în jurul sumei de 700 de dolari. "Cred că nici nu mai sunt bărci suficient de mari în ţările de unde vin", concluzionează medicul. Veţi crede că vin mai puţini, dar mor mai mulţi, pe când de fapt, vin mai mulţi, dar mor şi mai mulţi.

Unul dintre membrii corpului de control de la centrul de refugiaţi glumeşte că îi este frică să-şi aprindă bricheta. Oamenii care ajung în faţa lor şi cărora le fac o verificare sumară, le culeg date şi fotografii, au hainele îmbibate cu combustibil. În curte cei culeşi de pe mare sunt acoperiţi de folii hipotermice, formând grupuri de licurici în lumina frontalelor poliţiştilor. Undeva în dreapta imaginii un copil plimbă un balon improvizat dintr-o mănuşă de protecţie aruncată de unul dintre oamenii în halate albe, care poartă măşti albe şi cizme albe. Ceva mai în spate sunt două linii de oameni la cele două cabine telefonice de unde se sună spre casă. O mare de oameni care formează un zumzet greu de desluşit, cu vocile victimelor cu libertate de exprimare, dar pentru care se acordă zero înţelegere. Această reducere la tăcere într-un mod democratic odios ascunde siluetele într-o umbră care se aşterne uşor, dar sigur, peste povestea asta în care foarte multe detalii se pierd. Ajungem faţă în faţă cu o poveste în care imaginea de ansamblu a ajuns un detaliu. Neînţeles. Nesemnificativ.

La postul local de radio cântă piesa Fuocoammare. Samuele e în braţele bunicii care îşi aminteşte despre vremurile de "înainte, când era război pe mare". În centrul pentru refugiaţi un grup cântă despre viaţa care e un risc, dar şi despre cum este riscant să nu rişti. Deşi marea nu este un drum, aceştia cred că îi pot face faţă după ce au supravieţuit atrocităţilor din ţările de unde au fost nevoiţi să fugă.

Fuocoammare / Fire at Sea lasă loc de acuzaţii pentru regizor: că personajele alese ar fi nepotrivite, insuficiente, nereprezentative sau dintre cele cu potenţial cinematografico-comercial. Însă funcţionează perfect ca o felie dintr-o comunitate dată la un moment dat. Deşi este interesat mai degrabă de identitatea unei insule decât de personaje individuale, filmul te introduce în atmosfera micii comunităţi din Lampedusa, acolo unde lucrurile sunt diferite de la un an la altul, acolo unde nu vor mai fi niciodată la fel.

Fuocoammare / Fire at Sea trăieşte o implozie pe motiv de sincronizare cu evenimentele nefericite conectate cu exodul refugiaţilor. De altfel, este un reprezentare cinematografică foarte bună despre aceştia, fără a-şi propune neapărat să funcţioneze aşa, îndepărtându-se de tensiunea şi gravitatea evenimentelor, filtrându-le prin felul de a le vedea şi a le interpreta manifestate de nişte copii. Am ţinut să precizez asta pentru că am auzit des acuzaţia, venită din rândurile spectatorilor prezenţi la proiecţii, că filmul ar avea un caracter politic, mai mult sau mai puţin pronunţat (premiul de la Berlin 2016 venind ca un argument în plus), ceea ce e o interpretare destul de eronată. Însuşi regizorul refuză ideea asta, menţionând că politicile încep după ce oamenii sunt salvaţi, iar în drumul spre insulă şi imediat ajunşi acolo, refugiaţii sunt beneficiarii unui sistem local care îşi face datoria punând umanitatea pe primul loc.

Fuocoammare / Fire at Sea este o poveste care a oferit libertatea de a fi spusă folosind limbajul cinematografic. O imagine de film trebuie să poarte cu sine metafore şi subînţelesuri care sunt oferite publicului să le interpreteze şi să le înţeleagă, altfel sunt doar imagini seci care au nevoie de elemente în plus ca să transmită ceva. Astfel explică că e deloc întâmplător momentul în care Gianfranco ajunge cu Samuele la medic, unde cel din urmă descoperă că suferă de o afecţiune cunoscută mai mult ca "ochiul leneş" - ambliopia. Debutează de obicei când un ochi nu este folosit suficient pentru ca sistemul vizual din creier să se dezvolte corespunzător. Creierul ignoră (neutralizează) imaginile de la nivelul ochiului strabic şi foloseşte numai cele formate în ochiul sănătos, ceea ce determină o vedere nesatisfăcătoare. Momentul respectiv l-a făcut pe Rosi să se gândească să numească filmul Ochiul Leneş / The Lazy Eye, gândindu-se la reacţiile din statele europene în care ajung refugiaţi.

Ambliopia de obicei afectează numai un ochi, dar poate apărea şi la ambii ochi. Un pacient cu ambliopie poate să nu realizeze că foloseşte un singur ochi. Ignorarea imaginii din ochiul afectat este o reacţie inconştientă pe care pacientul nu o poate controla. Mi-e frică să mă gândesc dacă reacţiile inumane la adresa refugiaţilor şi asocierile acestora cu violenţele teroriste sunt conştiente şi cât de curând o să ajungă să fie controlate şi eliminate înainte să se transforme în ceva ireversibil.



 Toate articolele despre Festivalul Istanbul International Film Festival, 2016
 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin, 2016
 Toate articolele despre Fuocoammare / Fire at Sea


0 comentarii

Spacer Spacer