Preferatul meu este, absolut întâmplător, şi filmul care a câştigat Oscarul la această categorie, Stutterer în regia lui Benjamin Cleary. Filmul prezintă povestea unui tânăr londonez care are o dificultate de vorbire - se bâlbâie îngrozitor de fiecare dată când vrea să spună un cuvânt. Bâlbâiala lui Greenwood este atât de acută încât tânărul nu poate, efectiv, comunica prin limbaj verbal. În momentul în care Ellie, iubirea virtuală a lui Greenwood, îl anunţă că se afla în Londra pentru câteva zile şi că ar dori să se întâlnească pentru prima dată, tânărul intră în panică şi trece, succesiv, prin stări angoasante de revoltă, nesiguranţă, dispreţ la adresa propriei persoane şi la adresa întregii lumi care nu îl poate accepta. Este social acceptat să nu poţi vorbi şi să comunici prin limbajul semnelor; nu este, însă, acceptat să poţi vorbi, dar să consumi timpul celor din jurul tău pentru a scoate câteva cuvinte bâlbâite. Dincolo de problematica acesta, Cleary ne propune o incursiune în viaţa cuiva care are un monolog interior bogat, plin de vitalitate şi idei, dar o barieră exterioară în a comunica acest monolog. Dacă scoatem din ecuaţie problema de vorbire a lui Greenwood, povestea este una universală şi atemporală. Este povestea falsei comunicări dintre fiinţe, este povestea individului uman care, în fapt, nu îşi poate comunica niciodată, cu adevărat, gândurile şi emoţiile. Bariera dintre om şi societate, dintre om şi celălalt om există, oricâte cursuri de comunicare s-ar inventa şi oricât de mult ne-am înfăşura în iluzia că există cel puţin o singură fiinţă care ne înţelege pe deplin. Este o limită care nu poate fi transgresată, aşa cum delimitarea fizică dintre o fiinţă vie şi o alta nu poate fi niciodată atenuată sau eliminată.
Mi-a plăcut Stutterer pentru că nu este un film politic, gen care pare că ne intoxică în ultima vreme. Mi-a plăcut pentru că prezintă o poveste care, deşi ascunde un adevăr dureros şi fundamental, se desfăşoare fără afectare, fără zorzoane şi încărcătură lacrimogenă. Mi-a plăcut în mod special pentru că, deşi puternic filosofic şi intelectualizat, nu poartă amprenta snobismului artistic atât de prezent în ultima vreme. Este un film de douăsprezece minute care, cu măiestrie şi ironie, îşi provoacă spectatorul, relevă un adevăr al fiinţei şi pătrunde în profunzimea discursului uman fără a deveni ermetic şi elitist.
Pe locul doi, deşi este un film cu o oarecare tentă politică, mi-a plăcut Shok al lui Jamie Donoughue. Spun cu o oarecare tentă pentru că motivul politic serveşte doar ca o componentă de fundal şi, totodată un catalizator. Este vorba despre povestea de prietenie dintre doi copii albanezi în timpul războiului din Kosovo. Filmul este incredibil de asemănător cu romanul lui Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, dar, dincolo de a-i ştirbi din frumuseţe, aceasta asemănare întregeşte ideea principală. În Vânătorii de zmeie, avem un alt război, într-o altă parte a lumii şi o prietenie între doi băieţei afghani. În Shok avem un război în Europa şi o prietenie între doi băieţei albanezi. Factorul comun, cel care şi defineşte ideea filmului, este prietenia. Shok este un film despre candoarea prieteniei, despre importanţa vitală a ei şi despre amprenta pe care această iubire, pentru că orice prietenie adevărată înseamnă o iubire deplină dintre două fiinţe, o lasă în urma ei. Privind Shok îmi venea în mine, obsesiv, replica lui Hassan către prietenul său Amir: Pentru tine, de încă o mie de ori. Nu avem zmeie, ci biciclete; nu avem soldaţi ruşi sau bătăuşi afghani, ci soldaţi sârbi. Dar avem aceeaşi idee universală a prieteniei ca sacrificiu, candoare şi, dincolo de toate acestea, loialitate absolută pentru o altă fiinţă. Shok este un film puternic, presărat cu orori ale războiului, cu violenţă gratuită şi teroare dar, dincolo de toate aceste straturi este o odă adusă conceptului de prietenie şi un film în care legătura dintre două fiinţe umane transgresează atât prezentul, cât şi spaţiul de peliculă, insinuându-se în interioritatea spectatorului.
Alles Wird Gut, în regia lui Patrick Vollrath este o proiecţie-manifest care analizează trauma suferită de un copil atunci când este prins la mijloc între doi părinţi divorţaţi. Este, poate, cel mai calculat dintre filmele proiectate, în sensul că fiecare gest, cadru şi replică prezintă într-un mod aproape clinic trauma suferită de copil, analizându-i reacţiile. Acţiune şi efect, de fiecare dată. Lea, o copilă ce nu pare să aibă mai mult de 7-8 ani, este vizitată de tatăl său şi pleacă împreună cu acesta, pentru o zi, ca urmare a aranjamentului de custodie. Ceea ce nu ştie Lea şi nici mama sa, este faptul că Simon (tatăl fetiţei) s-a decis să prelungească această zi cu fiica sa pentru tot restul vieţii, urmând să o răpească şi să zboare pe un alt continent. Totul începe ca o joacă, în care Lea este sfătuită de tatăl ei să nu pună întrebări şi ademenită cu un parc de distracţii dacă este cuminte. Până când fetiţa îşi dă seama, de fapt, ce se întâmplă, cei doi sunt deja la aeroport. Ceea ce se întâmplă în continuare o să vă las plăcerea de a descoperi. Tot ceea ce pot spune este că filmul lui Vollrath devine greu de privit la un moment dat, lupta pentru copil îşi află manifestarea fizică, iar Lea devine ceea ce devine orice copil într-o astfel de situaţie - un obiect preţios pentru care se duce o luptă încrâncenată, pe viaţă şi pe moarte, o luptă dusă de către cei care ar fi trebuit să o protejeze. Filmul îmi aduce aminte de o poveste veche, pe care am citit-o demult, în care două femei ajung în faţa unui judecător, fiecare dintre ele pretinzând că este mama copilului care se află cu ele. În momentul în care judecătorul decide să taie copilul în două, pentru a-i oferi fiecăreia câte o jumătate, mama reală a copilului este cea care protestează vehement şi decide să renunţe la copil în favoarea celeilalte femei. Astfel, judecătorul află care este mama copilului şi custodia infantului îi este acordată ei. Dincolo de modul simplist şi oarecum suprarealist al acestei poveşti, simbolistica sa este una profundă. Părintele adevărat al copilului este acela care va renunţa la sine şi la propriile dorinţe pentru a nu-şi răni copilul. Din păcate, în cazul fetiţei din Alles Wird Gut, acest părinte nu există, de fapt, iar lupta încrâncenată a celor doi are ca efect mutilarea sufletească a copilului.
Filmul lui Basil Khalil, Ave Maria, este o comedie plină de ironie la adresa cutumelor religioase. Cadrele picturale, statice şi concentrate pe simbol desăvârşesc această operă şi devin un mediu extrem de fertil din care ironia ascuţită şi inteligentă ia naştere. Într-o Palestina plină de turbulenţe, o familie de evrei are un accident de maşină în faţa unei mânăstiri în care trăiesc cinci măicuţe care au făcut un jurământ de tăcere. Cele două credinţe se ciocnesc cu forţă, întocmai precum maşina familiei de evrei se ciocneşte de statuia Fecioarei Maria din faţa mânăstirii, dărâmând-o şi decapitând-o. Extrem de amuzant este faptul că ciocnirea nu este una ideologică; este una lipsită de sens, derizorie şi critică la adresa cutumelor religioase superficiale ale celor două religii. Măicuţele nu pot să vorbească în numele religiei. Bărbatul evreu nu poate să bea apa oferită de măicuţe, deoarece vede o halcă de carne de porc la acestea în bucătărie. Fiind ajunul Sabatului, el nu poate vorbi la telefon, deoarece religia îi interzice să folosească tehnologia în această zi a anului.
Toate aceste mici probleme de logistică ce se ivesc din respectarea unor cutume religioase aberante, sunt exploatate cu multă ironie şi viziune critică de către Khalil. Regizorul reuşeşte în cele cincisprezece minute ale filmului să picteze absurdul religios care conduce vieţile multor oameni, dar o face fără revoltă sau afectare, ci prin umor şi caricatură. Filmul este, în sinea sa, o caricatură a două religii şi vorbeşte despre realitatea modului superficial în care fiinţele aleg să relaţioneze şi să îşi conducă existenţa urmând nişte reguli ale absurdului în numele religiei şi compunând o dans grotesc care mimează spiritualitatea.
Ultimul film proiectat, Day One, în regia lui Henry Hughes este cel care mi-a plăcut cel mai puţin din simplul motiv că este prea mult politizat şi poarta prea vizibil amprenta cinematografiei americane cu happy-end. Feda este o interpretă afghană care se angajează în serviciul armatei americane pentru a le facilita comunicarea cu populaţia afghană. Ea îi însoţeşte pe soldaţi într-o misiune chiar din prima zi, unde este pusă la o încercare deosebit de grea - fără a avea cunoştinţe medicale, ea trebuie să ajute la naşterea unui copil a cărui mamă intră în travaliu după ce este împinsă şi trântită pe jos de către un soldat american în timpul unei razii. Ceea ce mi-a plăcut, însă, la Day One a fost faptul că, spre deosebire de tendinţele cinematografice americane de a prezenta soldaţii americani ca pe nişte salvatori pe cai albi, filmul este critic la adresa invaziei Afghanistanului şi se concentrează asupra suferinţelor civililor afghani care se trezesc implicaţi într-un război care nu este al lor. Este un film organic, visceral şi destul de dur ca imagine, în care simbolistica sângelui este omniprezentă. În prima ei zi de lucru în serviciul armatei americane, Feda are menstruaţie; un individ este aruncat în aer de o bombă; bărbatul afghan în casa căruia are loc razia este lovit şi sângerează, iar soţia sa sângerează dând naştere copilului. Pata de sânge este amprenta fiecărui cadru, acest lucru putând fi asociat cu o critică la adresa vărsării de sânge care a avut loc în Afghanistan. Dincolo de "americanisme" (a nu se înţelege aici o critică la adresa oricărui film american, ci una la adresa unei anumite categorii de filme), Day One este un film puternic, dur şi a cărui simbolistică îşi bântuie spectatorul mult timp după ce proiecţia s-a încheiat.
Cinci scurtmetraje nominalizate la Oscar, cinci opere de artă. Comparându-le cu filmele de lungmetraj nominalizate, dacă se poate face o astfel de comparaţie, pot spune că cele cinci filme scurte sunt, toate, peste oricare dintre nominalizările din 2016 de la categoria Best Picture. Au mai mult substrat şi atacă problematici mai profunde decât oricare dintre Spotlight, The Revenant, The Martian, The Big Short şi celelalte.
Descarcă broşura NexT, 2016 aici..