După cum s-a auzit deja în târg, Teatrul Naţional din Bucureşti a lansat la început de toamnă, stagiune şi mandat directoral (al lui Ion Caramitru) primul muzical (sau "musical") din istoria lui recentă (post-decembristă). Se numeşte Chicago, a rulat în versiune cinematografică inclusiv pe ecranele româneşti, şi a cunoscut numeroase versiuni pe Broadway.
Ultima, care se joacă încă la Ambassador Theatre, era acum câteva luni serios amendată pentru lipsa de talent muzical a interpretei lui Roxie Hart. Interpreta era Brooke Shields. La Bucureşti, Roxie Hart e Monica Davidescu (care nici ea nu stă excelent cu talentul muzical).
Deja, povestea e arhi-cunoscută: Roxie îşi împuşcă amantul pe cale s-o părăsească, ajunge la închisoare, unde dă peste alte asasine celebre, printre care dansatoarea de cabaret Velma Kelly (Ilinca Goia), care şi-a împuşcat sora şi bărbatul; de ştreang nu le poate scăpa, pe amândouă, decât venalul avocat Billy Flinn (Ştefan Bănică jr.) - el şi "gura presei", care face şi desface nu numai celebrităţi, ci şi vieţi. Istoria celor două, dintr-un Chicago al mafioţilor şi criminalilor mondeni, e reală, textul de teatru avându-şi originea într-o serie de reportaje ale unei (şi ea, celebră) jurnaliste feministe.
Exceptând pura tramă, singurul lucru care sună cunoscut în spectacolul de la TNB e muzica; nu că montarea în sine ar fi proastă, doar că, deloc surprinzător, toată lumea e victima proprie "specializări" artistice - cine ştie să cânte, nu prea ştie să vorbească (cum păţeşte Bănică; aceleaşi probleme, plus mişcarea stângace, le are Anca Ţurcaşiu în rolul Naratorului), cine ştie să joace teatru nu le prea are cu cântatul şi dansatul. Ilinca Goia e mult mai bine distribuită decât Monica Davidescu (la ea, evoluţia psihologică a personajului, care se "şmechereşte" pe parcurs, lipseşte total); prima are voce, a doua ştie să se mişte. Probabil, Maia Morgenstern îşi face bine rolul de tartore de închisoare; în distribuţia alternativă, Carmen Ionescu ca Mama Morton e vulgară şi cam stridentă, supralicitând fără justificare artistică ambiguitatea sexuală a personajului (mai mult amator de câştig bănesc decât de favoruri feminine). "Ansamblul" - care cântă şi, mai ales, dansează - are marele avantaj de a fi condus (pe nesimţite) de doi coregrafi profesionişti (Ioana Macarie şi Mircea Ghinea) şi acoperă bine bucăţile corale. Singurul care "se scoate" în Chicago (pe lângă, parţial, Ilinca Goia) e Silviu Biriş în rolul soţului încornorat (Amos Hart), rol cu o bucată dramatică destul de consistentă şi o psihologie coerent-recuperabilă.
Cei doi spanioli autori ai spectacolului au avut inteligenţa (singura care putea salva montarea de un mare fiasco) să-şi adapteze pretenţiile la relativele posibilităţi ale trupei: ritmul e mult mai lent decât s-ar cere, dar le permite interpreţilor să nu-şi piardă suflul, schimbările tehnice sunt simplificate, mişcarea e şi ea redusă la impresia de muzical (o serie de poncife coregrafice uşor de recunoscut). Conceptual, şi decorul, şi costumele sunt bine făcute, dar, nu se ştie de ce, sunt departe de bogăţia vizuală proprie genului (cel mai scump dintre sub-categoriile teatrului).
Cu toate lipsurile lui (care sunt, atenţie!, lipsuri ale teatrului românesc în integralitatea lui, începând de la precaritatea educaţiei fizice şi vocale a actorilor), Chicago e un spectacol de văzut, pentru experienţa muzicalului care nu e teatru de revistă şi nici vodevil, ci divertisment artistic profesionist.