Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Fotoliul spectatorului de teatru

Zece chestii - Fotoliul spectatorului de teatru (I)


Florian-Rareş Tileagă

PasiLiberi.ro, aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Încercând să dau un titlu articolului de mai jos, în care veţi găsi o listă de "zece legi" ale spectatorului de teatru, îmi ieşeau tot felul de formulări umflate, oficioase, de parcă eu aş fi dat gaura în caşcaval. În plus, voiam să folosesc termenii "receptare" şi "decalog", pentru că, într-un fel, aveam chef să par "ştiinţific". Dar era cât pe ce ca titlul să fie mai lung decât textul. Şi, bineînţeles, să nu fie citit nici titlul, nici textul. Aşa că, având în vedere caracterul profund "savant" al articolului de faţă, mă rezum la a concentra toată experienţa mea de spectator în zece fragmenţele, "chestii" le-aş zice, care vă pot folosi de la clipa alegerii spectacolului, la mersul la spectacol, la receptarea lui şi la analiza lui de după aplauze.

1. Nu spuneţi întotdeauna "nu" când puteţi vedea un spectacol. Nu vă speriaţi de lucrurile care par să-l definească şi care vouă, aparent, nu vă corespund cu nimic. Nu întotdeauna un afiş cu un cap de mort, înfăşurat în pânze roşii, cu două muşte în orbitele ochilor înseamnă horror criptic, simbolistici dătătoare de dureri de cap sau idioţenii la care nu poţi să îţi aduci copiii. Şi nu întotdeauna un afiş cu nume de artişti care nu sunt nici Mălăele, nici Beligan nu înseamnă teatru neinteresant, neaplaudabil, neatrăgător, ne-etc. Pe de altă parte, nu spuneţi "nu" nici în situaţia în care ştiţi sigur că veţi fi dezamăgiţi. Fireşte, se aplică în clipa când ştiţi (sau credeţi că ştiţi) la ce să vă aşteptaţi de la spectacolul / regizorul / teatrul cutare, atunci când începe spectacolul. Cu atât mai puţin aţi avea, deci, dreptul să refuzaţi un spectacol dacă nu ştiţi la ce să vă aşteptaţi de la spectacolul / regizorul / teatrul cutare. Există şanse, puţine ce-i drept, ca regizorul al cărui stil s-a confirmat şi răsconfirmat de-a lungul anilor să vă surprindă cu un nou fel de a lucra. Lucrul, teatral vorbind, înseamnă opţiuni, iar opţiunile pot fi oricând schimbate, la 180 grade, în funcţie, să zicem, de experienţa recentă a regizorului, de echipa pe care a descoperit-o de curând, de dorinţa de a comuta de pe povestea serioasă, gravă, pe povestea comică, deschisă, solară, etc. Orice, în teorie, vă poate surprinde în teatru, chiar şi atunci când practica o contrazice de mult timp. În plus, teatrul se face cu oameni, iar oamenii au nevoie să fie priviţi de alţii şi... să li se dea o şansă.

2. Ţineţi cont de tot ceea ce vedeţi pe scenă. Pe binecunoscutul principiu "nimic din ce-i acolo nu e întâmplător" - în condiţiile în care "acolo" e la fel de mult scena de teatru, cum e ecranul de film -, lucrurile pe care le conţine scena sunt obligatoriu semnificante. Mergând pe această logică, putem să presupunem că, dacă vreunui actor din Hamlet îi pică pe podeaua scenei, din greşeală, o batistuţă pe care o avea în buzunar, acea batistuţă poate avea două deznodăminte. Unu, se poate transforma într-un obiect ridicol, care riscă să facă de râs un întreg ansamblu, timp de câteva secunde. "Ş-apoi tragedie mai e aia?", vorba lui Caragiale. Doi, dacă actorul are suficientă sclipire încât să o includă rapid în acţiune, batista poate dobândi ceea ce se numeşte, preţios, predicaţie, adică un sens de acţiune şi un dram de semnificaţie în cadrul spectacolului.

3. Reţineţi momentele poveştii şi natura relaţiilor dintre personaje. Ştiu că e jenantă clipa în care nu pricepeţi ce se întâmplă pe scenă - ca şi când povestea, în teatru, ar fi cel mai banal lucru de descifrat... - sau clipa în care vă întreabă cineva, după spectacol, cum de ăla a omorât-o pe aia, iar voi să nu ştiţi de ce. Dar jena e inutilă, vă asigur. Dacă un spectacol nu reuşeşte să îşi facă înţeleasă povestea - densă, minimală, cum o fi -, atunci e problema spectacolului, nu a voastră. Tot ceea ce puteţi să faceţi e să reţineţi momentele poveştii, să stabiliţi o minimă cauzalitate între scene, să intuiţi care e scena, care e actul şi să înţelegeţi, cât de cât, natura relaţiilor dintre personaje. Este conţinutul decent, real pe care îl puteţi asimila din fotoliul de spectator, dincolo de miile de nuanţe pe care regizorul visează să le receptaţi, aşa cum le receptează el. Practic, dacă reuşiţi să descifraţi de ce-ul, cine-ul, unde-ul, veţi ajunge mult mai uşor la satisfacţia descifrării cum-ului în spectacol şi veţi bifa şi o bună bucată din acele nuanţe de context scenic care îmbracă şi "pun carne" pe poveste. Care îl fac inconfundabil.

4. Acceptaţi orice stil, formă artistică şi viziune. Nu vă speriaţi că ceea ce veţi vedea pe scenă nu va semăna cu imaginile de teatru "clasic", confortabil, cuminte, pe care vi le-aţi format în minte, de-a valma, din sketch-urile, filmele şi teatrul de altădată şi pe care nu le puteţi nicicum desprinde de numele sacre ale lui Caragiu, Cotescu, Draga, Fotino sau Jean. Să refuzi teatrul contemporan, cu formele sale în sfârşit libere, îndrăzneţe, provocatoare, deschizătoare de creier şi dătătoare de emoţii intense, neavute până acum, este ca şi când ai refuza un Audi pentru că te-ai prea obişnuit cu Dacia. Sunt conştient că pentru nostalgicul percepţiilor de confort, circumscrise în zona anilor '65-'90, termenii "teatru-dans", "non-verbal", "one-man-show" sunt înfricoşători. Dar s-ar prea putea ca, refuzând viziunile actuale de teatru, să vă refuzaţi unicul mod artistic vital de a vă înţelege propriile vieţi, aşa cum vi le trăiţi azi.

5. Nu judecaţi spectacolul prin prisma unei singure calităţi / greşeli a acestuia. Să zicem că un actor important, prin cine ştie ce ghinion al soartei, e nevoit să joace într-un spectacol slab, în care el ar fi unicul punct forte şi, evident, unicul cârlig de aducere a publicului în sală. Poveste zero, scenografie la plezneală, text slab, etc. Ei bine, trebuie să ştiţi că acel spectacol nu e egal cu actorul important şi, deci, aveţi tot dreptul să nu iertaţi spectacolul strict pentru intrările mult-aşteptate ale acestuia. Sau, invers, dacă un actor mare ar juca prost într-un spectacol bun, în care simplele lui apariţii ar dezamăgi un public care aştepta încă un rol de legendă, nu înseamnă că spectacolul e prost fiindcă actorul respectiv nu e în zilele lui bune.

Nu osândiţi şi nu lăudaţi pătimaş, oricât ar fi de primar impulsul. Nu există doar alb şi negru pe lume. O singură pată pe tricou, la guler, nu-l face de nepurtat.

Lucrurile, în teatru, sunt cam la fel: cu + şi -. Oricâtă creativitate şi conţinut uman ar sta la baza actului scenic, totuşi teatrul e statistic, din punct de vedere valoric. E cu zeci de nuanţe între alb şi negru. Puteţi cântări lucrurile echidistant şi, deci, veţi putea avea satisfacţie acolo unde n-aţi fi dat o şansă până acum. Găsiţi virtuţile principale în fiecare spectacol, cele care îl ţin în viaţă şi-i dau vlagă. Decorul, sau costumele, sau jocul unui actor, sau actoria în ansamblu, sau povestea, sau muzica etc. Găsiţi-le, legaţi-vă de ele, pentru că, uneori, e pur şi simplu suficient ca două-trei calităţi să "ţină" restul spectacolului şi să merite să-l vedeţi pentru acele grame de excelenţă, în contrabalans cu minusurile şi golurile. Şi da, e la fel de bine să identificaţi minusurile, atunci când precumpănesc asupra plusurilor, ca să ştiţi unde "şchiopătează" spectacolul şi, apoi, să aveţi o perspectivă corectă asupra întregului.

6. Nu vă refuzaţi reacţiile; exprimaţi-le public. E unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit, ca spectator. Dar e un sfat ce funcţionează de minune. Veţi pune capul liniştit pe pernă, seara. Descărcarea prin râs din toată inima, râs ironic, râs interzis, râs nervos, prin plâns, lăcrimat, pufăit, oftat, foit, vociferat în şoaptă, comentat cu partenerul de fotoliu, este o descărcare sănătoasă în timpul acelui spectacol care generează, voluntar sau involuntar, aceste reacţii. Dincolo de toate astea, există un drum scurt de la reacţia spontană, din timpul spectacolului, pe întuneric, la onestitatea reacţiei pe care o veţi avea, apoi, în foaier sau la bere. Dar, mai presus de orice, vă îndemn să vedeţi în reacţia onestă, nereprimată, din timpul spectacolului, cea mai bună formă de feedback pentru viitorul acelui spectacol. Imaginaţi-vă ce impact ar avea, pentru un spectacol prost (care se crede bun) râsetele ironice, simultane ale tuturor spectatorilor. Dureros, da, dar terapeutic.

7. Nu aplaudaţi dacă nu vă place. E, poate, cea mai importantă cutumă din teatru. E regula de onestitate nr. 1, în rândul publicului, la fel cum pentru cei de pe scenă ar trebui să fie reperul nr. 1 pentru propriile cariere. Oare cum ar fi lumea dacă "s-ar vedea pe noi" că nu ne place ceva, atunci când nu ne place? Fundamental altfel. Sigur, hai să nu visăm la lumi utopice, în care micile ipocrizii necesare, de politeţe socială, să fie abolite în spiritul onestităţii cu orice preţ, nihiliste. Dar, în teatru, acest tip de ipocrizie e malign. Amintiţi-vă un spectacol prost, incontestabil exasperant, la finele căruia v-aţi ridicat în picioare pentru aplauze. Şi chiar ovaţii. Doar pentru că aşa e frumos, să aplauzi când e gata. Frumos pentru cine? Pentru public, probabil, căci pentru artişti nu poate fi decât fie flatant în mod inutil, fie descumpănitor, în cazul în care şi ei sunt conştienţi de eşec. Nu foloseşte nimănui această ipocrizie boierească, pur snobistă. E o cale de încurajare a eşecului şi de eliminare a diferenţelor dintre calitate şi mediocritate. Eu, unul, am un mic ritual, în cazul în care nu-mi place un spectacol: bat din palme de şapte ori, în semn de respect pentru munca actorilor, după care gata. De şapte ori, fiindcă îmi place cifra, deh. Vreţi să vedeţi cum arată un adevărat spectacol? Mergeţi la teatrele de păpuşi, unde copiii, dacă nu le place ce văd, încep să urle, să se joace, să zburde pe acolo şi să uite să aplaude, când ies buluc din sală.

8. Nu vă lăsaţi impresionaţi de snobi; apăraţi-vă opiniile chiar dacă sunteţi priviţi cu ciudă. Teatrul, de când lumea, e un loc pentru deştepţi. Sau aşa cred cei care se cred deştepţi. Ca atare, ignoraţi orice creatură care face din mersul ei la teatru o paradă de cultură, de elitism îmbrăcat în fildeş. Nu credeţi în demonstraţiile de deşteptăciune ale celor care recurg la limbaje şi atitudini ca să impresioneze ca experienţă de spectator sau ca nivel de cultură. Nu există, în teatru, culturalizare. Asta a murit după '90, odată cu renaşterea teatrului românesc. În teatru există doar experienţă şi emoţie, atunci şi acolo. Nu vă veţi culturaliza cu teatrul semi-nud şi intens afectiv al lui Afrim, cum nu vă veţi putea eleva după un spectacol violent, cu arme şi gălăgie, marca Măniuţiu. Ele vă pot da experienţe viscerale, şocuri de gândire, emoţii noi, întâlniri cu poveşti fascinant de neîntâlnite până acum, cu personaje bântuitoare, dar nu vă fac mai culţi. Vă fac să nu le uitaţi, nici după zece ani, dar nu vă fac mai culţi. Vreţi cultură? Citiţi un eseu de estetică literară, o monografie, un tratat de medicină, un studiu geologic.

Ţinând cont de toate acestea, fiţi tari în opiniile voastre, pentru că cel care vă va contrazice cu ciudă, întotdeauna când aveţi ceva de spus ceva 100% sincer despre spectacol, va fi snobul. Nu credeţi în sarcasmul şi atitudinile nihiliste ale snobului, care vrea, prin anihilarea opiniei celuilalt, să-şi marcheze teritoriul. Fiţi liberi.

9. Citiţi cronicile. Ştiu că se scrie tot mai puţin, iar puţinul care se scrie e tot mai bloggeristic, mai pe fugă, mai neavizat, mai wannabe. Ştiu că dispar publicaţiile de hârtie, alea lucioase sau mate, care miros frumos în bibliotecă şi care dau bine pe raft. Da, ne e dor de ele. Dar aveţi discernământ şi căutaţi, inclusiv în online, opiniile acelor oameni care îşi argumentează discursul şi care privesc echilibrat spectacolul. Cu plusuri şi minusuri, nepărtinitor şi fără bârfisme. Ei sunt, aproape toţi, critici de teatru. O specie pe cale de dispariţie, la fel ca şi rubrica de cronică sau eseu pe care ei o scriu, dar care încă mai poate oferi repere fie pentru alegerea spectacolului, înainte de a-l vedea, fie pentru înţelegerea lui, după ce l-aţi văzut.

10. Recomandaţi sau contrarecomandaţi, cu argumente simple, spectacolul. E clar că cea mai uşoară reacţie, când cineva vă întreabă "ţi-a plăcut? Să-l văd şi eu?" e să spuneţi "da" ori "ba". Dar încercaţi, pe cât posibil, în fraze simple, să reduceţi toate percepţiile pe care le aveţi, despre spectacol, la câteva esenţe care îl susţin. Va fi de uriaş folos oricărui potenţial spectator.
"Da, pentru că are o poveste greu de intuit, uşor de urmărit, care te surprinde".
"Da, pentru că muzica şi actorii îţi dau nişte emoţii pe care nu le-ai mai avut".
"Nu, pentru că povestea e încâlcită, nu pricepi nimic, iar scenografia e pur şi simplu o paradă de buget, o cheltuială aiurea."
"Nu, pentru că totul e dezlânat, la voia întâmplării şi vor să pară şi deştepţi prin asta."

Închei prin a recunoaşte, spăşit, că de-a lungul a 14 ani de mers la teatru şi vorbit despre teatru, rar am reuşit să respect legile de mai sus, în integralitatea lor. Poate veţi reuşi voi.

în curând, despre spectatorul dezamăgit



 Toate articolele despre Fotoliul spectatorului de teatru


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Exces nr. 5: snobism - Fotoliul spectatorului de teatru (X), Florian-Rareş Tileagă
 Exces nr. 4: superficialitatea - Fotoliul spectatorului de teatru (IX), Florian-Rareş Tileagă
 Exces nr. 3: orgoliu - Fotoliul spectatorului de teatru (VIII), Florian-Rareş Tileagă
 Exces nr. 2: scepticism - Fotoliul spectatorului de teatru (VII), Florian-Rareş Tileagă
 Exces nr. 1: frică - Fotoliul spectatorului de teatru (VI), Florian-Rareş Tileagă
 Toate articolele despre Fotoliul spectatorului de teatru


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer