Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Clasa noastră

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Destine tragice împletite de istorie - Clasa noastră


Adrian Ţion

aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cât mai surprinzător înseamnă cu atât mai bun, mai valabil, mai reuşit? Iată întrebarea pe care mi-am pus-o la ieşirea din sala Teatrului Naţional din Cluj după spectacolul Clasa noastră realizat de Bocsárdi László după textul lui Tadeusz Slobodzianek, dramaturg şi regizor pe val în Polonia ultimilor ani. Întrebarea unui sceptic, fireşte. Dar e bine să fii puţin sceptic atunci când toată lumea aplaudă cu sau fără discernământ tot ce este pe val. "Ce e val ca valul trece", mă legitimez cu vorbele unui mare sceptic. Şi ce e surprinzător în montarea lui Bocsárdi László? Ideea unui deconstructivism angajat şi asumat în forţă, care impune structura unui dialog viu, direct şi necruţător cu sala, eludând înscenări de tip realist şi costumaţie adecvată. Asta nici n-ar fi atât de şocant. S-a mai văzut aşa ceva. Inovaţia vizează părăsirea cadrului tradiţional. Pe provocarea permanentă a spectatorului mizează regizorul, preluând mesajul textului ca pe un document istoric supus dezbaterii publice. Ca atare, el reduce decorul la zece microfoane pe stative, zece reflectoare şi zece scaune kaki aliniate de-a lungul scenei. Atât! Zece scaune pentru zece actori. Ai spune că e un fel de teatru la microfon jucat pe scenă, totuşi, nu se ştie de ce. Totul redus la minimum necesar ca vocea actorilor să se producă. Aşa că toată greutatea reprezentaţiei cade pe posibilităţile vocale de nuanţare şi mai puţin pe gestică. Personajele piesei sunt voci legate ombilical de microfoane pentru a da naştere unor destine, de aceea actorii sunt prea puţin individualizaţi corporal. Voci care răzbat în actualitate din trecutul tumultuos şi tragic al Poloniei, deci vocile unor morţi ce au trecut prin purgatoriul istoriei. Voci purtătoare ale unor destine tragic împletite pe o perioadă de aproximativ 68 de ani, din 1935 până în 2003 (după cum ne informează Eugenia Sarvari în caietul-program). O perioadă neagră din istoria Europei, începută prin stalinism, trecută prin nazism, comunism, mişcarea Solidarnosc, postcomunism. Ani de delir îndelungat al istoriei. Pentru conţinutul textului, întins, epopeic, doldora de evocări cumplite, structurat ca o naraţiune cu mai mulţi naratori, minimalismul scenografic pare perfect adecvat în viziunea lui Bartha Jószef.

Povestea celor zece colegi de clasă, polonezi şi evrei, e legată de solidaritatea de grup, grav ameninţată şi ruptă de furia evenimentelor. Secvenţa în care foştii colegi îşi amintesc de orele de gramatică repetând declinarea e un exemplu al acestei armonii de convieţuire paşnică între cele două comunităţi dintr-un sat polonez, Jedwabne. Dar prigoana nazistă îi separă, când polonezii catolici îşi spun rugăciunea, evreii sunt trimişi în fundul casei; apoi, treptat, se instalează crima şi calvarul. Unii devin victime, alţii călăi. Documentele spun că 1.600 de evrei din sat au fost masacraţi într-o singură zi. Supravieţuitorii şi-au schimbat identitatea, precum Rachelka, interpretată de Anca Hanu, care îşi ia numele de Marianna, pentru a se putea căsători cu Wladek, întruchiparea inocenţei. Matei Rotaru în Wladek, acurateţe a vocii şi fizionomie, este copilul rătăcit în tragedie. Primul omorât, linşat este Jakub Katc, alt inocent sacrificat în interpretarea lui Cristian Rigman. Elev silitor, cu simpatii de stânga, însufleţit de ideologia ocupanţilor sovietici, el cade pe mâna răzbunătorilor. Dora (Sânziana Tarţa), fire senină şi voluntară, ajunge să fie violată de propriii ei colegi. Miron Maxim întruchipează în Menachem pe tipul versatil şi oportunist care evoluează de la postura de fustangiu, tânăr care cochetează cu cinematograful, la postura de torţionar. Cel care atenuează trecerea de la tragic la comic este mai ales Radu Lărgeanu în Rzsiek. El se răzbună pe evrei pentru nereuşitele sale adoptând indiferenţa ca pe o pavăză.

Şi vinovăţia călăilor este vag luminată de sentimente umane, ceea ce nici vorbă să-i absolve de crimă, dar vrea să spună că, din laşitate, aceştia s-au lăsat prinşi în maşinăria odioasă a vremilor tulburi. E cazul lui Zigmunt (Cătălin Herlo) şi preotul Heniek (Ovidiu Crişan), decăzuţi din funcţia simpatetică de colegi şi prieteni pentru a servi interese meschine. Irina Wintze în Zocha, o femeie greu încercată în viaţă, reuşeşte să aducă o undă de voioşie prin accentele americane insinuate în vocea ei după ce eroina ajunge în SUA. Abram (Ionuţ Caras), cel dintâi plecat pe continentul american, înainte de instalarea prigoanei naziste, empatizează de departe cu colegii rămaşi în Polonia, prin scrisori, fără să-i poată ajuta. Toate aceste voci aparţin unor oameni care şi-au dus crucea, asemenea Mântuitorului, prin restriştile vremii. De aceea, întru glorificarea lor, regizorul aduce corul beatificării. Din loc în loc, discursul epopeic drapat cu orori este întrerupt de sonuri îngereşti aparţinând lui Boros Csaba şi interpretate incredibil de grupul de actori. Costumele propuse de Kiss Zsuzsanna sunt trans-conjuncturale, folii transparente peste lenjerii mulate pe corp de culoarea pielii, astfel ca "personajele" să poată fi privite ca voci venite din moarte care ţes în cuvinte viaţa unor dispăruţi, cu bunele şi relele lor, cu speranţele şi greşelile lor.

Construit din secvenţe narative şi epice, derulate tensionat, tulburătoare prin dramatismul lor, spectacolul Clasa noastră, în regia lui Bocsárdi László, repune în actualitate problema teatrului-document sub o formă radical transformată în strictă problematizare. Această formulă, sublimată brechtian, se hrăneşte exclusiv din materialul faptic avut la dispoziţie, chiar dacă destinele sunt inventate. Asamblarea părţilor ţine de talent, viziunea de îndrăzneală. De amândouă dă dovadă regizorul. Întrebarea, totuşi, rămâne să mă urmărească mult timp de acum înainte: cât din această formulă e teatru şi cât document?



 Toate articolele despre Clasa noastră
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2016


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


Alte articole

 Viaţă şi destin în Europa de Est - Clasa noastră, Iulia Popovici
 Clasa noastră, viaţa / moartea noastră, vinovăţiile noastre cele de toate zilele, Miruna Runcan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer