Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  În viitorul apropiat

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cui i-e frică de V... de Vi... de Viitor? - În viitorul apropiat


Lorena Copil

aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mie. Şi ţie? Şi lor! Şi vouă? Şi nouă!

Viitorul este un spaţiu destul de înfricoşător, dacă stai să te gândeşti. Cu toate că există doar la nivel discursiv, majoritatea oamenilor tind să-l trateze ca pe ceva concret, să-i pună în cârcă toate planurile măreţe, toate dorinţele şi speranţele în mai bine. Când eşti mic, lumea te întreabă ce vrei să faci când o să fii mare. Când eşti mare, lumea te întreabă ce faci mâine, ce faci săptămâna viitoare, ce faci când o să fii şi mai mare de atât şi tot aşa.

Se iau, deci, aceste posibile întrebări şi alte câteva, se construiesc secvenţe pe principiul devised theatre, se pun cap la cap de către regizorul Cristian Ban şi dramaturgul Petro Ionescu şi lucrurile capătă contur În viitorul apropiat. În spectacol, adică. Într-un spectacol care face parte din platforma de teatru pentru adolescenţi Teen Spirit, a spaţiului cultural clujean Reactor de creaţie şi experiment, dar care nu îi vizează doar pe adolescenţi, ci pe toţi cei care s-au întâlnit la un moment dat cu întrebările amintite mai sus.

Scenic vorbind, viitorul apropiat este minimalist, galben-albastru-alb şi amplificat cu microfoane. Dacă e să ne luăm după deviza minimaliştilor, "mai puţin înseamnă mai mult", înţelegem că mai puţine aşteptări înseamnă mai multă încredere în sine, mai puţine întrebări înseamnă mai mult curaj şi mai puţine explicaţii înseamnă mai multă libertate. Că patru actori (Carina Bunea, Zsolt Csepei, Cătălin Filip, Timea Udvari) cu mişcări mecanice, extrem de precise din punct de vedere coregrafic - mişcări minimaliste, concentrate la nivelul mâinilor, fiindcă altfel ei îşi petrec cele 70 de minute şezând pe cuburi albe - pot fi la fel de umani ca noi, ceilalţi, prin discurs. Dar înţelegem şi că frica există şi nu are de gând să plece în vacanţă în viitorul apropiat, oricât încerci să înseninezi atmosfera, punând un fundal albastru, cauciucat, în spate, şi nişte oameni îmbrăcaţi în costume galbene de plastic din cap până în picioare (sugerând astfel nevoia de protecţie), în faţă.

Poveştile încep cu acel "când eram mic/ă" şi se încheie mereu cu "nu ştiu". Când eram mici, s-au întâmplat toate acele lucruri, sută la sută. Ştim sigur că s-au întâmplat, fiindcă am trecut deja prin ele. Am băut deja Fanta din dopul sticlei şi am minţit că suntem bolnavi ca să nu mergem la şcoală. Dar Mâine ascunde în buzunarele lui răspunsuri despre care noi nu ştim nimic, iar acest lucru este subliniat în spectacolul regizat de Cristian Ban, prin exploziile de întrebări de tipul: "Cât de mare vrei să ajungi?", "Câţi copii o să ai?" sau "Cum ai vrea să îşi amintească oamenii de tine?" la care singurul răspuns sincer este chiar "Nu ştiu". Secvenţele discursive îmbină monologul, dialogul şi interacţiunea cu publicul, fiind intercalate de piese muzicale emblematice, precum Where is my mind (Pixies) sau Forever Young (Alphaville), marcând anumite schimbări în firul poveştilor. Aşadar, dacă în copilărie totul era concret, palpabil, uşor, în anii adolescenţei e normal să nu ştii unde ţi-e mintea, la fel cum e de aşteptat să cânţi o viaţă Forever Young, ca să te trezeşti bătrân la un moment dat - motiv pentru care, în timpul acestei piese, actorii se machiază pe scenă, devenind cu câteva zeci de ani mai bătrâni în doar câteva minute.

Spectacolul reuşeşte să surprindă, cu mijloace minime, toate acele sentimente cu care te confrunţi atunci când eşti nevoit să stai faţă în faţă cu viitorul. Întâlnim, în discurs, două personaje principale: Opresorul - personajul colectiv, societatea, care bombardează individul cu întrebări, aşteptări şi standarde sociale - şi Opresatul - individul care fie încearcă să lupte pentru a atinge acele standarde, fie se întoarce împotriva lor, fie cedează din cauza presiunii căreia nu-i mai poate face faţă. Faptul că actorii interpretează, prin rotaţie, ambele roluri, subliniază întocmai dualitatea omului social, care e când opresor, când opresat, fără prea multe opţiuni alternative.

Concluzia este însă aceea că Azi e mai important decât Mâine şi că, atâta timp cât poţi să te bucuri de prezent, aşa cum e el, n-ai de ce să nu o faci. Fricile vor exista în continuare, şi posibilităţile de eşec la fel, dar asta nu înseamnă că traseul trebuie să fie deprimant şi fără speranţă. Aşadar, tu ce faci azi ca să-ţi placă mâine?

În viitorul apropiat
Regia: Cristian Ban
Dramaturgia: Petro Ionescu
Distribuţia: Carina Bunea, Zsolt Csepei, Cătălin Filip, Timea Udvari
O producţie Reactor de Creaţie şi Experiment, în colaborare cu Váróterem Projekt



 Toate articolele despre În viitorul apropiat


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lorena Copil


Alte articole

 Viitorul, un concept atât de vag şi misterios - În viitorul apropiat, Alexa Băcanu, un interviu cu Oana Mardare, Petro Ionescu, Cristian Ban
 Premieră la Reactor în Cluj-Napoca - În viitorul apropiat, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer