Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Bucureşti, BIFF, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Twin Peaks în deşert, fără Lynch - Strangerland la BIFF, 2016


Maria Ruxandra Burcescu

aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Strangerland este o combinaţie ciudată între un Twin Peaks contemporan şi un True Detective fără geniul lui Matthew McConaughey, însă. În mod cert influenţat de creaţiile lui David Lynch, regizorul Kim Farrant reuşeşte să creeze un film în care grotescul, straniul şi misterul creează o tensiune palpabilă, sporită de fundalul unui deşert vast şi lipsit de viaţă. Dacă am face un exerciţiu de imaginaţie şi am lipi Strangerland de serialul Twin Peaks, ca acţiune precursoare găsirii cadavrului Laurei Palmer, singura discontinuitate ar fi prezenţa deşertului în Strangerland, ca alternativă la pădurile luxuriante din Twin Peaks.

În Strangerland, cuplul căsătorit în care mama este uşor nevrotică, iar tatăl este prea ocupat cu serviciul pentru a-şi face timp de familie are doi copii şi nu unul, că în Twin Peaks. Lily Parker (Maddison Brown), adolescenta blondă, frumoasă şi promiscuă este copia fidelă a Laurei Palmer, de la jurnalul secret pe care îl ţine, la multiplele relaţii cu diverşi bărbaţi şi până la aluzia făcută în film a unui abuz sexual asupra adolescentei de către propriul tată. Pe lângă Lily, Catherine Parker (Nicole Kidman) şi Matthew Parker (Joseph Fiennes) mai au un copil mai mic, Tommy Parker (Nicholas Hamilton), singura diferenţă de până acum dintre Strangerland şi Twin Peaks. Într-o noapte, cei doi copii ai familiei Parker dispar, iar acest fapt declanşează căutarea lor disperată prin deşert. Personajele stranii cu aer mistic, poveşti vechi, comunitatea sufocantă a micului oraş, toate aceste elemente păstrează amprenta lui Lynch.

Asemănarea izbitoare cu Twin Peaks nu este, neapărat, un lucru rău, cu atât mai mult cu cât serialul regizat de Lynch reprezintă o sursă aproape inepuizabilă de inspiraţie. Cu toate acestea, Strangerland nu este la fel de bogat la nivel de simbolistică, iar problematica sa nu are legătură cu Binele sau Răul, este una mundană, exploatată pe jumătate. Nu sunt convinsă dacă mi-a plăcut acest film sau nu, deoarece senzaţia este că am vizionat episodul pilot dintr-un serial care promite să fie interesant. Imaginile picturale ale unui deşert care anihilează orice formă de viaţă, soarele sângeriu care pare că devorează pământul, senzaţia permanentă de anxietate şi sufocare - toate aceste elemente regizorale sunt extrem de bine exploatate, iar Strangerland reuşeşte să creeze peisajul unei lumi crepusculare în care viaţa îşi priveşte propriul apus. Cu toate acestea, filmul lui Kim Farrant rămâne o intenţie nefinalizată.

Sexualitatea feminină care, de la un punct încolo devine autodistructivă, matricea familială, suferinţa maternă, precum şi psihologia abuzului sunt teme abordate în Strangerland, dar neexploatate în adâncime. Este ca şi cum regizorul şi-ar fi propus să atingă mai multe subiecte şi şi-a dat seama că nu are spaţiul suficient pentru a le explora, aşa că a ales să le reprezinte în forma lor stilizată. Singurul lucru cu adevărat remarcabil la acest film este jocul lui Nicole Kidman care ajunge să fie piesa centrală a proiecţiei. Disperarea ei, căderea nervoasă, urletele în deşert, anxietatea şi solitudinea cu care se înconjoară creează un personaj profund, dezgolit (la propriu!) de orice mască. Este femeia care se uită pe sine, care pare că respiră şi se mişcă doar cu un singur scop - acela de a-şi găsi copiii. Catherine este o reprezentare extrem de puternică a iubirii materne, cea care poate deveni absolut monstruoasă în anumite momente. Spre deosebire de Kidman, Fiennes nu reuşeşte să convingă nici prin accesele sale de violenţă şi nici prin stilul sobru cu care îşi trăieşte fiecare zi. Jocul său este lipsit de o coloană vertebrală, pare un personaj, la fel precum filmul, neterminat.

După ce am vizionat Strangerland şi acum, în retrospectivă, mă simt ca şi cum m-aş fi uitat la un concurs de muzică, iar concurentul cu vocea puternică, absolut senzaţională, care începe prin a ridica sala în picioare, sfârşeşte prin a falsa îngrozitor. Senzaţia este aceeaşi - debutul impresionant creează aşteptări pe care ceea ce urmează le distruge, rând pe rând, iar la final nu poţi spune că ţi-a plăcut sau nu, ci doar că îţi pare rău pentru cum au decurs lucrurile. Strangerland îşi vrăjeşte spectatorul din primele momente şi îl aduce în lumea sa, doar pentru a-l părăsi în deşert, ulterior, fără niciun sens şi fără nicio explicaţie.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Bucureşti, BIFF, 2016
 Toate articolele despre Strangerland


0 comentarii

Spacer Spacer