Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Bacalaureat

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Groapa, piatra şi bacalaureatul - Bacalaureat


Bogdan Burileanu

iulie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dincolo de stilistică şi de statistică (realism fără scăpare / al treilea premiu pentru Mungiu la Cannes) Bacalaureatul lui Mungiu ridică şi aruncă, din prima secvenţă, o problematică grea, apăsătoare, violentă, distructivă.

Cum începe filmul? Aparatul stă fix, bine înfipt pe trepiedul lui; ai zice că nimic şi nimeni nu îl va clinti, până la sfârşit, din plictiseala lui searbădă. Singurul element din cadru - un morman de moloz. Unul anodin, dar care, asemeni unui cadavru celebru şi ionescian, parcă începe să crească. Zgomote seci, supradimensionate, ca un ecou nu venit, ci întorcându-se spre fundul pământului, păstrează spectatorul într-o stare de banală plictiseală. Nimic nu anunţă ceva cât de cât interesant. Nici măcar momentul când o piatră (prima dintre ele!) este zvârlită - nu ştim de cine... în fond, n-are nici o importanţă - din fundul gropii, pe panta mega-muşuroiului, aterizând pe caldarâm, nu ne lasă să bănuim că tocmai a fost enunţată o teză. Şi că preambulul devine mai mult decât un enunţ - un avertisment... că "va urma".

În primul cadru al Occident-ului său de debut, blocurile mizerabile (la fel de mizerabile ca şi cele din ziua şi filmul de azi) erau intercalate nu cu straturi de floricele, ci cu nişte mobilă sărăcăcioasă şi câteva haine de second hand, scoase în stradă. Mirosea a evacuare, a indignare, reproşuri şi sudălmi. Abia după aceea, o sticlă căzută (ca o piatră!) din cer avea să aducă personajul principal pe "calea cea dreaptă", întruchipată de aleea unui cimitir. În 4,3,2, cam aceleaşi blocuri erau bântuite de spaime şi angoase, de umbre bipede, de mâţe vagaboande şi de pubele mereu pline - un gunoi endemic, singura producţie îmbelşugată a unei lumi urâte, dezorientate, în veşnică penurie şi înmulţire...

Şi, deodată - trosc! Un bolovan zboară, străpunge şi sfărâmă geamul unei ferestre. Fără vreo cauză, avertisment, sau noimă. Uite-aşa...

Uluiala lui Romeo, locatarul aflat de cealaltă parte (cea apărată) a ferestrei poartă în ea un iz de plictiseală, coclit peste ceea ce ar fi putut fi indignare, revoltă. "Ce dracu-i asta?" pare să spună, din spatele ochelarilor, chipul său de bărbat obosit şi dezabuzat. Omul apucase - vom pricepe mai târziu, din propria sa mărturisire - să umble prin ceva străinătate, dar revenise acasă nu înfrânt (va pretinde el) ci doritor să contribuie la civilizarea, la ridicarea ţării şi a compatrioţilor. Un generos? Sau un resemnat... aşa pare, mai curând. Cu siguranţă - un om slab, strecurându-se greoi şi deseori neinspirat printre reperele meschine ale unei existenţe cenuşii, fără noimă şi fără orizont. Ba nu, un fel de orizont există: el se află tocmai în Anglia, acolo unde fiică-sa, Eliza, poate ajunge, la studii, dacă trece bacalaureatul de aici, de acasă. (De ce a găsit Mungiu-scenaristul tocmai numele de Eliza? Poate pentru că fata este direcţionată spre Anglia... poate pentru că, aflată în mâinile şi calculele lui, aparent ambiţioase, de Pygmalion / profesor Higgins...). Până la neaşteptata piatră, totul pare aşezat pe făgaşul corespunzător, între limitele a ceea ce omul s-a obişnuit să considere normalitate. Târâş-grăpiş, lucrurile merg înainte: cu fiica ascultătoare până la inerţie, cu o nevastă acră, nevrotică, dar fără pretenţii conjugale; cu o amantă la fel de plictisită şi năucită de viaţă, doar că ceva mai tânără, cu prestigiul profesiei de medic mare într-un orăşel de provincie, cu mici şi avantajoase (la nevoie) relaţii sociale, cu oarecare stabilitate şi previzibilitate, cu un confort meschin, dar solid, până la...

Până la piatra-avertisment. Nu se ştie - şi nici nu se va şti - cine a aruncat-o; şi nici din ce motiv. Să fie, oare, cel care se simte fără păcat? Extrem de greu de crezut. Pentru că, luând de bună pilda christică, doctorul acesta foarte aproape de vârsta andropauzei, dar cu nume de etern amorez (Romeo!) ţine în mână, uneori fără să-şi dea seama, toate iţele cauzale ale poveştii ce urmează a se prăvăli peste el. Conformist şi (inclusiv din cauza asta) mincinos, insistent şi amabil, generos şi meschin, el se va vedea confruntat, pas cu pas (şi piatră după piatră!) cu rezultatele manevrelor sale, oricât i-ar conveni să le considere minore, benigne, fără urmări... Nu, pietrele poveştii se înlănţuie, asemeni celor de la jocul numit Domino. Cauza determină efectul, iar acesta se transformă într-o sursă generatoare de alte complicaţii. Sub aspect epic, povestea e, poate, prea stufoasă, aglomerată, pe alocuri sufocantă, dar nimic altceva decât logica ei internă nu o obligă să devină astfel. Indiferent ce ar face şi cum ar încerca să explice lucrurile, pietrele astea sunt date, nu le rămâne decât să se întoarcă, într-o configuraţie pre(a)destinată. Un permanent "dacă" îşi lasă amprenta băloasă, ca o urmă de limax, peste tot ce i se întâmplă lui şi celor apropiaţi (mai mult sau mai puţin). La urma urmei, dacă nu s-ar fi grăbit să ajungă la amantă, ar fi dus-o pe Eliza până la locul unde aveau loc pregătirile pentru "Romexit", iar aceasta nu ar fi devenit victima unei agresiuni brutale. Dacă ea nu s-ar fi apărat şi n-ar fi avut mâna în gips, nu ar fi apărut interdicţia de a intra în examen... şi n-ar fi trebuit găsită pila la director... n-ar fi intrat în haloul infracţional al poliţistului corupt şi urmărit penal... etc... etc. Odată aruncat, bolovanul se rostogoleşte la vale, antrenând în căderea sa şi alte pietre, mai mici, întâlnite în cale. Până şi placida Eliza (o mediocritate desăvârşită, pe care o mai salvează doar bruma de încăpăţânare ţâfnoasă) ar putea deveni, în cazul eşecului previzibil de la bacalaureat (şi al rămânerii acasă) tot o piatră: aceea de la gâtul părinţilor ei care - vorba vine - s-ar fi sacrificat doar pentru ca ea să ajungă înapoi, acolo de unde plecaseră ei, chipurile din motive patriotice.

Un patriotism buimac şi sterp, oscilând între indolenţă şi neputinţă bântuie, de altfel, toată această lume a bâtei şi a pietrei - în care tentativa de viol este urmărită, cu laşitate, de la distanţă, de către iubitul victimei; în care un transplant de ficat, peste rând, se dă contra unor aranjamente oneroase cu membri ai comisiei de bacalureat; un univers în care violenţa fizică, sau numai verbală pândesc la tot pasul; în care înţelegerea devine complicitate şi în care dragostea părintească / filială pare a se strecura, chinuit, în lipsă de altceva mai acătării...

Paradoxal, umanitatea pierdută a personajului pare a se regăsi şi revigora de abia în momentul când acesta, strâns cu uşa din toate părţile, se vede obligat (din lipsă de reacţie, nu din generozitate) să petreacă o perioadă scurtă de timp cu copilul Sandrei - amanta oficială, cunoscută şi acceptată (dar şi dispreţuită) de toată lumea...

Să însemne, oare, declicul necesar spre ceea ce ar putea deveni o revenire morală? Ca să nu fie negru până la capăt, Mungiu oferă personajului său această şansă. Aparenta împăcare cu fiica înstrăinată are loc într-un cadru convenţional, la searbăda poză de grup ocazionată de sfârşitul liceului. O aglomerare de tineri fără nimic strălucitor în ei, fără încredere sau optimism în viitorul pe a cărui linie de start îi aliniază, deloc glorios, bau-baul bacalaureatului.

Şi, dacă finalul Occident-ului se însufleţea, săltăreţ şi fals, privind pasămite, înainte pe acordurile unui cântec de grădiniţă ("Noi în anul 2000/ când nu vom mai fi copii..."), Bacalaureat-ul de faţă plonjează, sentimentaloid, dulceag şi mediocru - dar bine ancorat într-un trecut ce nu se lasă depăşit - în universul anilor de liceu, "cu emoţii la română".... la... laa... laaaaa...




 Toate articolele despre Bacalaureat


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Observator - Bacalaureat, Cristina Zaharia
 Critica raţiunii cinice în Bacalaureat, Cezar Gheorghe
 Un viol la bloc - Bacalaureat, Ion Indolean
 Drame - Bacalaureat, Lucian Maier
 Tandreţe - Bacalaureat, Mihai Brezeanu
 Toate articolele despre Bacalaureat


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer