Trăim în timpuri comode, pe repede înainte, într-o goană după bani, o vreme a reluărilor masive, a remake-urilor de tot felul. E greu cu originalitatea după o sută de ani de cinema şi nu se poate să o reiei pe toată pentru 3D şi digital.
Când auzi de încă o Cartea junglei, te întrebi la ce bun şi, în fond, de ce? Există desenul animat clasic din 1967, ultimul film supervizat de maestrul Walt Disney şi cartea lui Kipling şi-a găsit acolo întruchiparea - aşa alertă, comică şi muzicală - optimă.
Însă noua versiune de la Casa Disney este plină, plină de nade, de capcane cu lipici, pentru întreaga familie, pentru absolut toate vârstele, încântare pentru toţi. După ce veţi vedea filmul - un MUST, cel mai bun nu numai al acestei săptămâni - le veţi da dreptate în demersul lor comercial-artistic.
În primul rând este frumos omagiul adus animaţiei vechi. Cei care au trecut prin ea, recent sau mai demult, ştiu exact la ce să se aştepte. Ceilalţi care nu ştiu - o fi cineva în postura asta? - de filmul amuzant al lui Reitherman se vor preda acestui 3D live action, fundalurilor acestora zemoase, mustind de verde, animalelor de aici din cadru, cu ochii lor umani, emoţionanţi.
Şi nu e vorba numai de traseu, de scene şi întâlniri exact la timpul potrivit, cât de păstrarea a două cântece din desenul clasic, arhicunoscutele The Bare Necessities al lui Baloo şi I Wanna Be Like You al gorilei Louie.
Apoi, în al doilea rând al importanţei, filmul de acum al actorului-regizor Jon Favreau vine cu marea noutate de a folosi actori, iar efectul întrece uneori tunul greu al efectelor lui Iron Man, filmul regizorului din 2008, plus continuarea din 2010.
Linia simplă, uşor naivă, a desenului vechi este gonflată acum de fundaluri opulente, o perspectivă a unui vegetal luxuriant. Băieţeii din film, şi cel mititel şi protagonistul curajos pus să joace singur pe un ecran colorat, te farmecă cu drăgălăşenia lor, cu ochii expresivi.
Animalele din poveste - toate digitalizate - de talie mare, de înălţimea puiului de om acum - şi pantera neagră Bagheera, şi ursul Baloo, şi giganticul tigru Shere Khan, şarpele Kaa şi gorila Louie - negativii filmului - te ţin captiv cu ochii larg deschişi spre ecran. Blănurile migălite în luni de trudă şi, mai ales, ochii de maxim şantaj afectiv, cu mişcări, mimică umanizate, vor încânta pe toată lumea. Şi, faţă de desenul vechi, aici cadrul este ticsit de multe animale mici, comice, cu postura tipică Disney, cu replici amuzante sau doar aşa, ca aspect. Că îl vedeţi la IMAX sau în simplu 3D, picăturile pe blana lupilor, ca şi puful sau scânteile de foc vă vor opri respiraţia.
Pe lângă grija pentru umplerea cadrului din junglă, cu arboret şi floră, cu iarbă înaltă şi fructe grăsulii în prim-plan, marea găselniţă a filmului de faţă sunt actorii. Filmul rulează în două versiuni - una dublată în română, pentru cei mititei, ca să înţeleagă, cu voci puse de vedete de la noi şi o variantă în original, pe care am şi văzut-o. Iar aceasta, glorioasă în inflexiunile ei, merită mai multă atenţie. Sir Ben Kingsley este Bagheera, Bill Murray- veselul urs Baloo, Idris Elba - răzbunătorul tigru Shere Khan, Christopher Walken - Regele Louie al maimuţelor (care şi cântă!), Scarlett Johansson - şarpele Kaa, aici enorm, dar cu acelaşi truc al hipnotizării, desigur, cu ceva original - atenţie! staţi până la genericul de final, căci Scarlett cântă acolo! şi poate cea mai neaşteptat de bună, voce şi personaj deopotrivă - Lupita Nyong'o - în lupoaica-mamă Raksha. Fiecare dintre ei performanţi pe rol şi toţi împreună.
Pe cât era desenul clasic de sprinţar şi de comic, pe atât este filmul de acum de intens, de dramatic. Are scăpărările lui de umor, desigur (Baloo de aici este mult mai şmecher şi mai pufos). Însă povestea este clar mai realistă, mai acută aici. Băieţelul acesta crescut de lupi şi care trebuie să părăsească jungla, singura casă şi familie pe care le ştie, este pus acum în situaţii mult mai înduioşătoare decât în trecut. Şi reacţiile celor din jurul lui sunt mai emoţionante. Mama lupoaică cu grija şi privirile ei, elefanţii deloc nătăfleţi sau decrepiţi - ce scene cu ei, se vede că optica ecologică s-a schimbat -, un tigru setos de răzbunare nu doar pentru că este un prădător în căutare de carne, de hrană, ci aici cu destinul lui care-i explică ura.
Vocea din off şi muzica cu accente indiene adaugă şi ele tempo-ul de poveste spusă nu neapărat la culcare. Aerul local foarte bine aici. "Cartea" de acum chiar este o carte cu "A fost odată..." Sunt multe scene ca în cele mai bune filme de aventuri, cu montaj paralel când îţi arată regizorul bine ce se întâmplă cu unii şi cu alţii, cu tensiune şi suspans, cu încercări şi salvări în extremis.
Frumos este că în noul film Disney sunt mai multe lecţii, mai clare, mai simplu de ţinut minte şi poate de pus în practică, mai multe scene care dau de gândit. Un om care nu este stăpânul junglei, ci prietenul ei.
Gândit foarte strâns, fără timpi morţi, filmul de acum ţine atent pe toată lumea. Şi, chiar dacă finalul are un uşor aer de Lord of the Rings, promite o continuare, pentru că, nu-i aşa, ştim cum se încheia desenul. Deci mai sunt multe de spus şi noi abia aşteptăm să vedem.