Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Discordia

TIFF e festivalul care mi-a deschis ochii!


Flavia Dima, în dialog cu Ion Indolean

Blog TIFF, mai 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ion Indolean este unul din cei mai tineri regizori care participă în anul acesta la secţiunea Zilelor Filmului Românesc cu filmul său de debut, Discordia un low-budget movie care promite să testeze anduranţa spectatorilor săi. Ion s-a făcut deja remarcat în tagma criticii de film, colaborând cu publicaţii precum Observatorul Cultural, LiterNet, Film Sense şi AperiTIFF. Dar începând cu 2015 s-a produs o schimbare - anume, nu s-a mai limitat doar la a scrie despre filme, ci a început să le facă el însuşi.

Debutând cu scurt-metrajul Fata care mănâncă pizza, un film experimental realizat în colaborare cu o mână de actuali şi foşti studenţi ai Facultăţii de Teatru şi Televiziune UBB (al cărui masterand este şi el, la rândul lui), Ion şi-a tras seva din bagajul său destul de greu de cunoştiinţe teoretice pentru a crea primul său lung-metraj. L-am întrebat câte ceva despre munca lui de critic şi regizor, dar mai ales despre munca din spatele Discordiei.

Flavia Dima: Hei, Ion! Acum doi ani scriai la AperiTIFF, acum te vedem regizor cu filmul inclus în secţiunea ZFR. What\'s up with that?
Ion Indolean: Când am decis că vreau să dau la facultatea de film, la începutul clasei a doişpea, fusesem deja la multe ediţii TIFF şi îmi plăcea toată atmosfera din jurul festivalului. Era povestea aia în care mama îşi duce copilul la cinema, până îi insuflă plăcerea de a merge singur. Pentru mine, întunericul din sală era ceva răpitor. Ţin minte şi lămpile alea tip OZN din sala vechiului Cinema Republica. Mergeau mână în mână cu Star Wars.
La începutul anilor 2000, am fost la o tonă de filme americane - îmi plăceau, mai ales cele ce reuşeau să mă transporte în alte lumi. Apoi, anii au trecut şi am dat peste tot felul de formule cinematografice mai minimaliste, mai axate pe stări şi nu pe acţiuni, aşa că celelalte au început să mi se pară insipide. Gradual, le-am dat deoparte. Când i-am descoperit pe Eric Rohmer, pe Porumboiu, pe Puiu, pe Godard, pe Chantal Akerman (şi mulţi, mulţi alţii), am intrat într-o altă lume. O lume care habar n-aveam că există, şi pe care încă nu o înţelegeam prea bine. Îmi lipseau reperele, dar mă atrăgea caracterul ăsta diferit pe care îl găsisem.
Înainte cu vreo două luni de bacalaureat, la TIFF-ul din acel an am mers la foarte multe proiecţii. Era ceva care mă relaxa înainte de examene. Întâmplător, cei de la ziar au dat peste mine: căutau tineri cinefili cu TIFF-uri văzute la activ, pentru concursul anual dedicat spectatorilor. M-au şi filmat, am răspuns la câteva întrebări. După un an, eram de cealaltă parte, a celor care fac interviuri, care scriu despre filme: aşa îmi făceam practica pentru facultate. După încă vreun an, mi-am luat inima în dinţi şi am revăzut interviul din clasa a doişpea. Mi-a fost cam ruşine. Pe lângă faptul că mă bâlbâisem teribil, dădusem şi nişte răspunsuri absolut tâmpite.
De atunci, au trecut câteva ediţii peste mine, câteva publicaţii cu care am colaborat, o facultate... Am scris, scriu, îmi place, dar voiam să văd cum e şi de cealaltă parte - în spatele camerei. Aşa am ajuns să fac film. L-am înscris la TIFF şi am aşteptat selecţia. Îţi poţi da seama că m-am bucurat enorm când am primit mail, cum că a intrat. Că unui tânăr, care lucrează în regim ultra-independent, i s-a dat şansa asta. Dar, eu vreau în continuare să şi scriu. Îmi place să intru în dialog cu alte filme, pentru că, prin scris, reuşesc să le înţeleg mai bine.

F. D.: Procesul care a stat în spatele Discordiei a fost documentat pe larg pe pagina de Facebook a filmului. Totuşi, ne poţi spune câteva ceva despre munca pe care ai depus-o tu şi cu echipa?
I.I.: Mi-a venit ideea stând de vorbă cu Marius M. Bogdan, directorul de imagine al acestui film. Făceam un documentar împreună (care este încă în lucru) şi, având mult timp liber între momentele de filmare, am început să discutăm despre ce credem noi că e cinemaul şi cum am face un film de ficţiune. Adică, ce am include în el, cum l-am filma, de ce am face o selecţie în dauna alteia etc. Chestiuni tehnice şi stilistice.
Munca pe care am depus-o a fost uneori copleşitoare - pentru că eram aproape toţi la prima experienţă practică, mai ales în ficţiune -, dar cred că a mers bine şi că în mare parte din timp nu am întâmpinat dificultăţi. Ne-am înţeles bine şi, mai important, toată lumea a priceput direcţia cinematografică pe care o alesesem. Pe parcurs, am cooptat oameni care au oferit câte ceva personal acestui proiect. În acest sens, pe domnul Adrian Enescu îl pun în capul listei.

F. D.: Cum v-aţi descurcat cu finanţarea? De asemnea, cum comentezi faptul că nu ai avut parte de susţinere din partea CNC?
I.I.: Toată lumea a lucrat fără bani, iar pentru asta le mulţumesc enorm. Cu ce cheltuieli am avut, m-au ajutat părinţii. Aşa e la început. Cât priveşte CNC, nici nu m-am gândit să mă înscriu la vreo sesiune de finanţare derulată acolo, pentru că ştiam că în acel moment nu aş fi avut nicio şansă. Dar, nu o spun cu supărare, pentru că ştiu că în orice societate normală întâi trebuie să demonstrezi ceva, apoi vine şi suportul celor care nu te cunosc, care evident că nu ştiu de ce eşti în stare şi, mai important, dacă eşti în stare de ceva. Nu poţi să ai pretenţia unei finanţări când tu nu ai făcut nici măcar un scurtmetraj, situaţie în care eram eu. Mi-am asumat acest mod de lucru, din prima secundă când am intrat în proiect. Iar, şi restul echipei mi-a fost alături, a avut încredere în mine. Altă chestiune pentru care le mulţumesc.

F. D.: Zi-ne câte ceva despre acţiunea filmului. Care este mărul?
I.I.: Cum scrie şi în sinopsis, e vorba despre trei zile din viaţa a două persoane între care există o relaţie incertă (fiecare poate crede ce vrea, că sunt amanţi, fraţi, prieteni, colaboratori, colegi de apartament etc.) şi care au anumite reguli în casa unde locuiesc. Pentru mine, mai mult decât acţiunea, contează starea pe care reuşesc, sau nu (fiecare spectator va decide), să o creez. Discordia e un film de stare - ori îţi place, ori nu. Montând şi iar montând, e limpede că a trebuit să îl văd de mai multe ori. Uneori mi-a plăcut, alteori nu.

F. D.: Ca să te citez: "Voiam să fac un film în care totul să se întâmple atât de lent, încât până şi cel mai răbdător spectator să iasă din sală." Nu este un pariu destul de riscant? Deja apar petiţii (relativ agramate) pe net care pledează tocmai împotriva "filmelor româneşti plictisitoare". Cum se situează Discordia într-o mai amplă discuţie despre cinematografia locală?
I.I.: Dacă ar fi să citez şi eu pe cineva, aş face apel la mereu savurosul Cristi Puiu şi aş spune că, în primul rând, filmele mele trebuie să îmi placă mie. Ştiu că e o afirmaţie riscantă, dar vreau să fiu onest cu potenţialul meu public. Eu le propun spectatorilor ceva ce îmi place, ce nu se înscrie în vreun canon din ăsta comercial, ce nu e neapărat vandabil. E un film care poate părea mai diferit faţă de ce vedem în timpul anului şi aştept să văd ce reacţie are publicul: plictiseală, agonie, plăcere, nepăsare. Nu ştiu. Fiecare îmi poate spune cum s-au simţit. Eu vreau să îmi pun spectatorii să îşi pună probleme. Vreau să îi scot din zona lor de confort. Vreau să fie conştienţi că văd un film. Cred că cinemaul trebuie să pună în dificultate, nu să relaxeze, şi mai cred că trebuie să se comenteze pe sine. Ca orice altă artă de calitate. Un obiect de artă esenţial, cred că trebuie să aibă un pronunţat caracter ambiguu.

F. D.: Spuneai pe undeva că ai vrut să faci un manifest post-naturalist tip Dogma 95, inspirat din concepţia realismului cinematografic al lui Andre Bazin şi că ai dorit să omagiezi filmul Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles al lui Chantal Akerman. Ce înseamnă asta, mai pe româneşte?
I.I.: Haide să răspundem la întrebarea asta după câteva proiecţii, după câteva reacţii. Mă rezum să spun că deocamdată nu mă consider mai mult decât un cinefil. Nu sunt cineast, nici regizor, sunt doar cinefil, cu ceva experienţă în critica de film. Vreau să îmi spună întâi publicul ce înseamnă ce am vrut să zic, apoi, poate, voi veni să explic. Dar nu sunt de părere că trebuie să explicăm totul. Fiecare trebuie să creadă cum şi ce doreşte. Dacă vrem explicaţii, tipare, poveşti clare, mergem la multiplex. Aici, la festivaluri, se dau mai multe variante de înţelegere a poveştii, a filmului. Şi, oricum, cred că publicul e îndeajuns de matur să înţeleagă, dacă priveşte filmul cu atenţie, ce am vrut să spun.

F. D.: Premiera mondială a filmului va avea loc la TIFF \'15. Ce însemnătate are acest lucru pentru tine?
I.I.: E un loc bun pentru o premieră mondială. E oraşul unde m-am născut şi unde am crescut atât ca om cât şi profesional. Iar TIFF e festivalul care mi-a deschis ochii, graţie căruia am aflat că sunt şi alte feluri de a face film. Mi-ar plăcea ca filmul să fie văzut în cât mai multe festivaluri. Mare, mic, chiar nu contează pentru mine cum e un festival, atâta timp cât proiectează Discordia. Important pentru astfel de filme, care nu prea au şanse să fie distribuite la nivel larg, este să intre în cât mai multe festivaluri. Aproape toate filmele de acest tip au cam un an de viaţă. Apoi, lumea uită de ele. Atât spectatorii, cât şi cei care le fac. Toţi trebuie să treacă mai departe. E un ciclu firesc.

F. D.: Ultima întrebare: de ce Discordia şi nu Disensiunea sau Dezbinarea? Vorbim despre o neînţelegere, o vrajbă sau o duşmănie?
I.I.: Am avut vreo 10 titluri de lucru. Poate şi mai multe. Pe ăsta l-am ales până la urmă, poate şi pentru că e mai ofertant decât celelalte. În plus, cred că spune ceva despre lumea din interiorul filmului. Puteam la fel de bine să îl numesc contradicţia - e o contradicţie atât în interiorul poveştii, cât şi în privinţa stilului pe care l-am adoptat când am gândit filmul. Sunt lucruri care, pentru normele cinematografice clasice, ar părea că se bat cap în cap. De aici şi titlul. E, oricum, foarte greu să alegi un titlu - fiecare spune ceva şi omite altceva. E imposibil şi uşor nedrept să esenţializezi un film într-un singur cuvânt.

Premiera filmului va avea loc la Cluj, în cadrul TIFF - Zilele Filmului Românesc.
Proiecţii: joi, 2 iunie, ora 15:45, la Cercul Militar
               vineri, 3 iunie, ora 19:00, la Cinema Arta




 Toate articolele despre Discordia


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Flavia Dima
 Alte articole de Ion Indolean


Alte articole

 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Discordia, Marian Rădulescu
 Discordia, episodul XV - În căutarea unui cinema nealiniat la vreo dogmă (sau, un soi de manifest) , Ion Indolean
 Discordia, episodul XIV - Aproape de anul nou , Ion Indolean
 Discordia, episodul XIII - Acasă la Adrian Enescu II, Ion Indolean
 Discordia, episodul XII - Acasă la Adrian Enescu, Ion Indolean
 Toate articolele despre Discordia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer