Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Sin City

Killbillisme - Sin City


Andrei Gorzo

Dilema Veche, septembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-o noapte, un bărbat singuratic primeşte mîngîierile unei prostituate, care se dovedesc a fi ultimele din scurta ei viaţă. Prostituata e blondă şi rochia ei purpurie se revarsă în oceanul de roşu al aşternuturilor. Bărbatul e Mickey Rourke, dar seamănă la fel de bine cu un Kirk Douglas tînăr, care ar fi stat mult cu capul băgat într-un stup de albine, şi mai seamănă cu un bolovan recalcitrant din care cineva s-a apucat să cioplească un om, numai pentru a se lăsa păgubaş. Şi încă ceva: e în alb-negru. La trezire, el descoperă cu durere că generoasa femeie nu mai există.

Dacă regizorul Robert Rodriguez e omul cel mai calificat să-i împărtăşească durerea, asta rămîne de dovedit. Rămîne pe naiba! Dacă ar fi avut ceva de dovedit, s-ar fi văzut în atitudinea lui faţă de cealaltă femeie din viaţa eroului (Carla Gugino), care, pe lîngă faptul că e foarte drăguţă, mai e şi una dintre foarte puţinele femei din lumea acestui film (dacă nu chiar din lumea interioară a lui Rodriguez), care nu sînt curve. Femeia asta are şi ea parte de dureri inimaginabile (încape pe mîna unui haladit care se apucă s-o mănînce), dar, după cum îşi postează camera atunci cînd ea îşi povesteşte supliciul, e clar că pe Rodriguez îl interesează mai puţin ochii ei plînşi decît crupa ei goală. (De altfel, se descotoroseşte de ea imediat, din două rafale de mitralieră.) Sin City e o metropolă a suferinţei, plină de oameni care se schimonosesc în ploaie sau se încruntă, din spatele unui volan, la întunericul de afară, sau se lasă năpădiţi, la ora micului dejun, de gînduri ca: "Iadul înseamnă să te trezeşti în fiecare zi nenorocită şi să nu ştii de ce eşti aici." Dar suferinţa îl interesează pe Rodriguez strict la nivelul de schimonoseală, de încruntătură, de poză. Ce-l interesează pe el vine abia dup-aia: "Cînd o să ajungă în iad, ce va fi acolo o să i se pară un balsam după ce-i fac eu." Bine, băi! Asta e ideea! Asta-i muzica (aici, în interpretarea lui Rourke, dar reluată, în cursul filmului, de toate vocile importante) ce-i place lui Rodriguez. Şi cînd îi place ceva, el se manifestă exact ca grăsanul Augustus Gloop în fabrica de ciocolată a lui Tim Burton. Infantilismul ăsta alegru face ca numeroasele răzbunări din film să fie pe cît de sîngeroase, pe atît de puţin şocante.

Singurul lucru care m-a şocat la Sin City a fost publicul. Despre cel puţin zece spectatori (grupul cu care am venit) ştiu sigur că-l mai văzuseră cel puţin o dată; şi nu păreau să fie singurii iniţiaţi. Au stat cuminţi. Au rîs la poante (tipul care încasează o săgeată şi e doar uşor mirat, tipii care conversează extrem de formal în timp ce se pregătesc să facă o treabă murdară: tarantinismele regulamentare), dar cu măsură, ca un cor ce dă răspunsul ritual. Întreaga atmosferă era mai curînd solemnă. La un moment dat, amicul de lîngă mine mi-a spus pe nerăsuflate: "Vezi-dacă-l-recunoşti-pe-Tarantino-ştiu-că-acum-apare-Tarantino-dar-eu-nu-l-am-identificat-zi-mi-dacă-l-vezi!" Mă tem că atunci m-am pierdut cu firea: "CE CONTEAZĂ DACĂ APARE SAU NU? CU CE E FILMUL MAI BUN?"

Eliminînd obscenităţile, cam asta am răspuns. Dar acum, la rece, răspunsul meu e: vouă nu vă e ruşine? Sin City - ecranizare după benzile desenate ale lui Frank Miller (care a co-regizat) - e lăudat pentru originalitatea stilului său vizual (alb-negru cu spîrcuri de culoare), e felicitat pentru fidelitatea faţă de modelul său (în timp ce unei adaptări după Shakespeare i se reproşează că nu e îndeajuns de adaptată), e întîmpinat ca o revoluţie cinematografică. Dar ce-i atît de revoluţionar în a transpune fidel pe ecran un stil care nu era altceva decît transpunerea pe pagină a unui stil născut pe ecran - în filmul noir al anilor '40-'50? Ce se cîştigă? Nimic. Ce se pierde? Aş putea să fac o listă. Dar ce rost are? Cei mai mulţi dintre tarantinereii care se droghează cu Sin City sînt genul de cinefili care se alarmează la simpla sugestie că şi-n 1940 se făceau filme şi, oricum, lumea pe care o descoperă aici le place tocmai datorită faptului că, prin reciclările astea succesive, şi-a pierdut una, două, trei dimensiuni - cum ar fi aia care făcea ca bărbăţia unui bărbat să nu ţină doar de lăţimea fălcii şi de lungimea pistolului, iar caracterul letal al unei femei să se exprime şi fără ajutorul sabiei de samurai şi al ciorapilor de plasă. Nu mă deranjează faptul că le place: în fond, bărbaţii au şi ei dreptul să se întoarcă la plăcerile lor de băieţi (fiind, de regulă, mai puţin speriate de exigenţele vieţii adulte, femeile sînt mai puţin dispuse să regreseze la fanteziile adolescenţei şi - ceea ce le face o cinste deosebită - mai puţin predispuse la fantezii în care figurează ciorapi de plasă cu toc special pentru pistol), iar Sin City poate fi văzut - în cuvintele revistei Re:Publik - ca "un Citizen Kane al plăcerilor vinovate". Dar a-ţi prezenta plăcerile vinovate drept experienţe estetice valoroase, a-ţi scuza regresiunea inventînd revoluţii - asta mă deranjează. Problema celor care refuză la nesfîrşit să se maturizeze - fie ei regizori, fani sau critici îngrijoraţi că ar putea rămîne în urma trend-ului - este că vor îmbătrîni oricum. Poate mai dizgraţios.



 Toate articolele despre Sin City


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Miller Dark - Sin City, Alin Ludu Dumbravă
 Un oraş al extremelor - Sin City, Andreea Drogeanu
 Grafitti noir - Sin City, Alin Ludu Dumbravă
 Sin City - Oraşul-infern, Mihai Fulger
 Sin City - Păcatul e plicticos, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Sin City


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer