Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2016

CatasTIFF 2016 (VII) - Sieranevada


Florian-Rareş Tileagă

PasiLiberi.ro, iunie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru foarte mulţi, Cristi Puiu e doar un nume. Pentru mulţi, e unul care apare la TV, în interviuri târzii, pe programe artsy care de obicei "se sar" din telecomandă. Pentru puţini, e un nume legat, de-a valma, de Cannes, TIFF, Moartea domnului Lăzărescu, regizori noi post-Nicolaescu, de care n-auzi decât dacă fac ceva rău sau iau premii mari etc. Pentru foarte puţini, însă, e numele care contează - ca "locomotivă", cum zic istoricii - pentru ultimii 15 ani de cinema, prin titluri care au scuturat felul de a gândi filmul românesc şi care, de când e TIFF-ul TIFF, au creat la Cluj zile semnificative. O astfel de zi a fost recent, când am văzut Sieranevada. Cel mai nou film al lui Puiu.

Sieranevada

Dacă vreţi să ştiţi ce se întâmplă în Sieranevada, ar trebui să vă spun cum arată o ceartă la mine în familie, la grătar şi zile de naştere. Sau cum se ceartă ai voştri, la nuntă şi "zamă acră", la tăiatul porcului sau cine ştie ce moment la care se adună toate rudele, fiecare cu supărările, invidiile, cu nervii şi cu slăbiciunile lui. Cristi Puiu a făcut la fel. A trăit aşa ceva în familia lui - parastasul tatălui, lucru mărturisit în interviuri - şi s-a gândit să scrie pentru ecran experienţa, punând în scenă parastasul unui oarecare tată, dintr-o oarecare familie.

Totul are loc în casa celui pentru care se face parastas. Un apartament mare care pare mic, cu hol, o baie şi patru camere, în care se adună (ţineţi-vă bine) 17 oameni, în aşteptarea preotului care întârzie. Toţi sunt neamuri între ei, oameni care se ştiu de o viaţă şi care, tocmai de-aia, ştiu exact ce să-şi spună unii altora ca să înceapă o discuţie, ca s-o termine dacă nu le place sau să se apere dacă sunt atacaţi. Iar atacaţi sunt. Între ei, reciproc. Cumva, fiecare are ceva cu fiecare, iar de la aceste mici neînţelegeri nerostite cu anii - evident, vorbim despre o familie care se întruneşte rar, la nunţi şi înmormântări, ca mai toate familiile româneşti care au pierdut, în ultimele decenii, exerciţiul întâlnirii şi ale căror revederi ţin, acum, strict de marile momente ale vieţii -, se trece, lent, spre mari înţelegeri. Iar ceea ce trebuia să fie un banal parastas devine ora dezvăluirilor, a atacurilor la persoană, din simplul motiv că ei s-au întâlnit, că sunt acolo, unii într-alţii.

Locul

De fapt, ceea ce iscă micile şi marile necazuri, la parastas, e tocmai faptul că aceşti oameni se trezesc, brusc, prea aproape unii de alţii. E ca şi când, dacă ar fi fost mai mult loc între ei, lucrurile ar fi mers mai OK. Dar e atât de mare apropierea fizică între ei, încât ciocnirea mentală pare inevitabilă. Bucătăria, camerele, holul sunt puţin spus înghesuite. Sunt pline de cea mai obositoare aglomerare de obiecte pe care v-o puteţi închipui într-o casă, care parcă sufocă oamenii, fără ca ei să-şi dea seama măcar de asta. Rafturi cu colecţii BPT, antichităţi puse care pe unde, cărţi peste tot, covoare în toate culorile, mari tablouri în camere mici, emisiuni etno la TV, care injectează românism în toată casa - totul e îngrămădire de adunături-clişeu cu sau fără valoare, strânse grijuliu, patrimonial şi totul reflectă epocile care au trecut peste acel apartament şi peste acea familie. E o înghesuire atât de haotică, încât devine neliniştitoare. De o viaţă întreagă oamenii ăştia sunt cu capsa pusă şi nu ştiu nici măcar acum, după atâţia ani, de unde li se trage.

Oamenii

Vorbeam despre ciocniri. E cu atât mai tare orice ciocnire între firi, cu cât firile sunt de un pitoresc intens, făcând din personajele aruncate "în ring" exponenţii perfecţi ai vieţilor pe care le au. Fiul cel mare, e blând, sătul de altercaţii, vizibil apăsat de pierderea tatălui, absent ca reacţii, absent chiar şi când e provocat violent. E spectator neutru şi, fără să vrea, e între ciocan şi nicovală, ca un scut între ceilalţi. Vezi scenele în care se plimbă ca un leu în cuşcă, pe hol, în timp ce uşi se deschid şi se închid în jurul lui şi pe ele circulă oameni care ba plâng, ba urlă. Apoi e soţia lui, o acritură "piţi" cu gură mare, care caută nod în papură acolo unde nici măcar nu creşte papura. E fratele mai mic, militarul, care în orice chichiţă vede ceva grav, ceva ireparabil. E baba comunistă, scoasă din naftalina anilor '70 ("noi am făcut Transfăgărăşanul", exclamă, frustrat, baba), apărătoare a cuceririlor epocii de aur, aflată într-o continuă ceartă cu Sandra, sora celor doi de mai sus, exponentă a lumii noi. Apoi e mama celor trei copii, prezentă peste tot unde e ceva ceartă. E sora ei, Feli, "rănita familiei", cu faţă plânsă inclusiv când râde, pe motiv că soţul ei, Tony, e un animal care o înşeală porceşte. Apoi e Tony, "porcul şi nesimţitul", mărul discordiei, care la fiecare două vorbe se jură şi înjură. În peisaj intră şi copiii lui Feli - Sebi, ochelaristul furios pe univers şi pe Bush, cu o viaţă irosită pe un YouTube plin de problemele omenirii şi Cami, o lesbiană care fix la parastas şi-a găsit s-o aducă pe iubita ei, beată criţă. Un matematician calm şi soţia lui, cu paharul veşnic plin; un bebe care, de la atâta gălăgie, se tot trezeşte şi plânge; o vecină gravidă, care mai vine şi ajută la oale; plus Simona, un înger de fată, săritoare, singura îmbrăcată în negru la acest parastas cu care parcă nimeni n-are nici o treabă.

De fapt, trec ore în şir, popa nu mai vine, mâncarea se tot răceşte şi e din nou încălzită. Toţi sunt cu stomacul gol şi, deci, tot mai nervoşi, nemaiavând nici o treabă cu sensul creştin al motivului pentru care sunt acolo: amintirea celui mort. Un mort a cărui absenţă pare să fi descentrat această familie sensibilă. Le place să provoace şi să fie provocaţi, le place să dezvolte, cehovian, discuţii banale despre umanitate în discuţii intense despre ei înşişi, prin care îşi asigură teritoriul. În plus, comesenia, atât de prezentă la români în teatru, literatură şi film de la Caragiale încoace, este, aici, un fel de lucru foarte bun care ar trebui să aibă loc şi să potolească tot, dar care întârzie neliniştitor să aibă loc. Nu puteam să nu-mi amintesc, văzând Sieranevada, de dialogurile epuizante, pitoreşti, ridicole, grave, purtate la masă în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (r. Cristian Mungiu), Filantropica (r. Nae Caranfil), Medalia de onoare (r. Călin Peter Netzer), Senatorul melcilor (r. Mircea Daneliuc) şi mai ales Niki Ardelean, colonel în rezervă (r. Lucian Pintilie), la care Cristi Puiu a fost co-scenarist şi care a funcţionat, poate, ca idee de scriere a conflictelor pentru Sieranevada. Doar că, în Sieranevada, tot ce era conflictual în faţa farfuriilor din filmele de mai sus, se consumă aici pe hol, în camere, în bucătărie.

Cristi Puiu

E mult Cristi Puiu în Sieranevada. Nu contează dacă aţi văzut sau nu Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu şi Aurora, adică celelalte filme făcute de Puiu până acum. Sieranevada pare să conţină tot ce era sâmbure de agresivitate şi tonalitate în celelalte şi reia, folosind alte soluţii de creştere a tensiunii, tema predilectă a regizorului: relaţia între oameni. Aş îndrăzni să zic că, aici, totul e la cel mai înalt nivel de cizelare a conflictului, dar aş evita cuvintele mari. Fiecare nouă vorbă scoasă pe gură, în Sieranevada, pare să lanseze dezbateri rostite sau interiorizate (deşi, de cele mai multe ori, sunt rostite). Preotul se întreabă retoric, în scurta lui predică de la uşă, dacă e posibil ca Hristos să se fi întors deja pe Pământ. Toţi tac. Sebi, ochelaristul problematic (un fel de variantă sensibilă a exasperantului atoateştiutor Flo, din Niki Ardelean), îi întreabă pe ceilalţi cam ce cred ei despre 9/11. Toţi răspund. Că e fleac sau lucru grav, oamenii se angajează (chiar dacă pasiv) în polemici, fiindcă îi preocupă viaţa, chiar dacă sar la gâtul celuilalt, chiar dacă nu ştiu să ia pauză.

Oricum, aceasta este, cred, esenţa poveştii. Nu se iau pauze. Nimeni nu tace. Uşi se deschis şi se închid continuu. În cele trei ore, camera de filmat plimbă perspectiva de la un dialog la altul, filmând agresivitatea în toate formele ei: atac, tachinare, aluzie etc. Dar e o perspectivă lentă, fără mişcări bruşte, în contrast cu viteza oamenilor-spirt care apar şi dispar din cadru; o perspectivă de la nivelul ochilor, aparţinând parcă unui voyeurist cu ochii căscaţi la toate grozăviile care fac din acest parastas un dezastru. Şi, lentă fiind, perspectiva permite publicului observarea de amănunte, bucăţele de amănunte în colţ de cadru, scene de ansamblu statice. Totul, în planuri-secvenţă uriaşe, care nu lasă nici actorul, nici spectatorul să respire. Timp de trei ore, eşti atât de "prins" de faptul că nu se întâmplă nimic pe ecran, altceva decât ciocnirile între personaje pe fond de tensiune crescândă, încât uiţi să te mai uiţi la ceas. Şi, că vorbim de crescendo, cred că o bună comparaţie a filmului se poate face cu Bolero-ul lui Ravel. Povestea - şi permiteţi-mi această comparaţie pedantă, dar relevantă cu privire la treptele de intensitate a ceea ce se petrece pe ecran - începe pianissimo, trece în piano, mezzoforte, forte, fortissimo, după care scade înapoi la prima notaţie. Şi mi se pare incredibil că această creştere are loc 1) exclusiv din replici şi 2) pe durata a trei ore. Poate de-asta Cristi Puiu (care a scris un asemenea scenariu în doar o lună) este un autor de poveste mai mult decât remarcabil. Poate de-asta toţi actorii din film, indiferent de cât de episodică le este intervenţia, sunt de o autenticitate şi coerenţă unice în cinema-ul ultimilor ani. Poate de-asta realismul extrem al Noului Cinema Românesc a început (şi continuă? Sau se încheie?) cu Puiu. Poate de-asta a fost ales Puiu să deschidă Competiţia Cannes-ul, în 2016. Poate de-asta a fost în Selecţia Oficială, cea a filmelor care au concurat pentru Palme d'Or 2016.

Şi dacă nu pentru toate astea, fiţi pe fază când intră Sieranevada în cinema-uri (9 septembrie 2016) măcar ca să vedeţi cum o văduvă are ideea de a-l îmbrăca pe unul dintre nepoţi în hainele soţului mort, ca şi când mortul ar fi încă acolo. Sau ca să vedeţi cum ciocnirile personajelor se reflectă într-o oglindă strâmbă din perete (ca-n Niki Ardelean, dacă vă amintiţi oglinda în care se vede biserica) şi într-o oală cu sarmale în clocot (citat tot din Niki Ardelean, dacă vă mai amintiţi oala cu ciorbă). Sau ca să vedeţi cum o ţară întreagă, cu toate clişeele şi metehnele ei, încape într-un apartament.

România - Franţa - Bosnia şi Herţegovina - Croaţia - Macedonia, 2016, 173 min
Regie: Cristi Puiu
Scenariu: Cristi Puiu
Imagine: Barbu Bălăşoiu
Distribuţie (parţial): Mimi Brănescu, Dana Dogaru, Sorin Medeleni, Ana Ciontea, Judith State, Marin Grigore, Rolando Matsangos, Cătălina Moga, Ilona Brezoianu, Mirela Apostu, Eugenia Bosânceanu, Tatiana Iekel
.


Descarcă programul TIFF 2016 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016
 Toate articolele despre Sieranevada
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2016


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Numărându-ne morţii - Note despre Ultima zi, Mihai Brezeanu
 Ultima zi sau fericita întristare, Marian Rădulescu
 Sieranevada şi marea trăncăneală, Marian Rădulescu
 Dreptate - Câini, Alin Vara
 Trageţi un loz! - Două lozuri, Mihai Brezeanu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer