Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sibiu, Iunie, Teatru (2) - Antigona, durerea mea & Antisocial la FITS, 2016


Florian-Rareş Tileagă

iunie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-un Sibiu cu ploaie, cu frig şi cu un cer gri de parcă e noiembrie, străzile sunt goale. Chiar şi-n centru. N-ai zice că cineva ar mai avea chef de ieşit. Şi, totuşi, vă asigur că există aglomeraţii şi există cozi, trebuie doar să ştiţi unde să căutaţi. În mod miraculos, pe vremea asta bacoviană de stat în pat, sunt oameni care, as we speak, se împing ca să prindă loc la spectacolele festivalului de teatru, oricare ar fi ele. Nu e vizibil încă puhoiul ăla fantastic (des invocat de organizatori) de 'njde mii de spectatori, dar nici nu putem ignora insulele de înghesuială de la uşile sălilor de teatru, într-un oraş în care parcă doar oamenii cu bilet sau cu ecuson mai umblă în sus şi-n jos.

Înghesuială am văzut şi la spectacolele de mai jos. Cu toate astea, nu înghesuiala şi cheful de a vedea un spectacol fac, din acel spectacol, un succes. De fapt, cu cât e mai mare efortul de înghesuire la intrare şi cu cât te chinui mai tare să prinzi loc în faţă, cu atât e mai enervantă dezamăgirea dacă spectacolul nu e ceea ce vroiai. Titlurile de mai jos - chiar dacă nu ambele în aceeaşi măsură - sunt exemple în acest sens.

Antigona, durerea mea / Antigone, Genealogy of a Sacrifice

Când vezi, în programul de festival, un titlu de tragedie greacă, sau un nume de autor din acea lume obligatoriu mare, te duci să-l vezi. Fără discuţie. Există o iluzie generală, conform căreia orice titlu de text clasic - din teatrul antic, elisabetan, molieresc, al Secolului de Aur, etc. - înseamnă automat un titlu de spectacol bun, poate excelent, dacă nu chiar capodoperă. Îţi iei bilet şi gata, eşti sigur că dintr-o dată vei avea acces la o mare porţie de cultură.

Iluzii, din păcate. Iluzii nu pentru că orice nou spectacol, bazat pe text antic, este o tristă surpriză, ci pentru că spectacolul la care mă refer, mai jos, nu e nici porţie de cultură (ce înseamnă asta, vă rog să mă lămuriţi şi pe mine...), nici excelent, nici clasic. De fapt, nu e nicicum, ca să mă exprim vag şi neelegant. Vă las să citiţi o parte din sinopsis-ul spectacolului: "Din măruntaiele războiului fratricid din Columbia [...], compania noastră propune o Antigonă care îşi întâlneşte întregul ei neam în mormânt. Antigona, prin etica sa intrinsecă şi sentimentul ei de libertate, se întoarce să zguduie, prin sacrificiul ei, sistemul circulator al genealogiei sale. Pe scurt, ea încearcă să răspundă la o întrebare care o bântuie: compasiunea poate înflori acolo unde teroarea a sădit deşertăciune?"


Iar acum, realitatea. Una e să citim fraze care laudă un conţinut, şi altceva e să vedem că spectacolul la care se referă n-are acel conţinut. În schimb, are unele soluţii scenotehnice care înlocuiesc sau sugerează, de departe, ceva, un amestec de sensuri. Concret, spectacolul e o scenă goală, în care discursul rostit, cântat al Antigonei se împleteşte cu imagini proiectate pe un ecran. Atât. O femeie şi un ecran, mult text cu ambiţii filosofice şi coregrafie nedefinită, pusă pe scenă parcă la întâmplare - din păcate nimic din toate acestea nu se apropie de vreo semnificaţie adâncă, oricare ar fi ea. Proiecţiile din fundal - orori, sânge, imagini cu apă murdară, animaţii cu măşti, cuvinte, păsări - sunt artificial plantate în poveste şi, mai ales, sunt pueril create, având cel mult calitatea unui PowerPoint. Din când în când, Antigona iese, iar scena rămâne goală; se mai văd doar imaginile proiectate, ca o umplutură necesară pentru golurile de poveste pe care regizorul n-a ştiut să le lucreze. Apoi Antigona intră iar, cântă, se lamentează, intră în contact cu imaginile de pe ecran, şi tot aşa. Spectacolul nu are ritm, cum nu are nici justificare în toate aceste găselniţe de coloratură. Pare peticit cu recuzită găsită cine ştie în ce depozit şi este, cred, un caz simptomatic pentru greşelile frecvente din teatrul contemporan înţeles ca post-modern: ecranul ca umplutură; inserţiile de detalii insolite, nejustificate; excesul de muzică gravă, ca injectare artificială de dramatism; tezismul; tautologia. Şi câte şi mai câte. Păcat de actriţă - n-ar trebui să i se reproşeze eşecul spectacolului, păcat şi de titlul în româneşte, care pare (dacă mă întrebaţi pe mine) un vers de manea.


Titlu original: Antigone, Genealogy of a Sacrifice
Regie: Bernardo Rey
Dramaturgie: Nube Sandoval
Scenografie: Bernardo Rey
Distribuţie: Nube Sandoval
Producţie: Teatro CENIT, Columbia
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Aurora Ghielmini


Antisocial

Nişte elevi creează pe Facebook un grup închis, în care îşi bat joc în ultimul hal de profesori. Au, în sfârşit, senzaţia că sunt liberi, că urlă fără să-i audă nimeni, că-şi pot descărca, fără repercusiuni, frustrările. Însă e suficient ca unul dintre elevi să-i toarne pe colegi şi să invite un profesor în grup, pentru ca totul să le explodeze în faţă, riscând exmatricularea şi, probabil, un viitor ratat. Spectacolul lui Bogdan Georgescu este, în mod integral şi explicit, expunerea acestui caz prin ochii elevilor, ai profesorilor şi ai părinţilor, pe care acelaşi grup de actori îi joacă rând pe rând. Compus din segmente de poveste, fiecare ilustrând dezbaterea temei prin rotaţia unghiurilor de vedere elev-profesor-părinte, Antisocial este (sau e cât pe ce să reuşească să fie) teatru de intervenţie socială, în care publicul ar trebui să se simtă reprezentat în cele mai arzătoare chestiuni ale sale.


Spun "ar trebui" şi "e cât pe ce să reuşească", pentru că spectacolul, ca discurs despre realitate, nu se ridică la temperatura temei la care se înhamă. Nu are forţa pe care visa s-o aibă. Toată acea încărcătură de chestiuni care ne ard pe toţi şi care sunt fie rostite de gura personajelor, fie reies din zbaterile lor puerile - sistemul antisocial al învăţământului românesc; apelul paranoic la moralitate al românului; relaţia abuzivă instituţie-om; triunghiul rece elev-familie-şcoală; corupţia; izolarea adolescentului în virtualitatea ecranului de mobil, pe care spectacolul o numeşte atât de bine "peşteră" -, este, cum spuneam, o încărcătură excelentă, dar redusă la o previzibilă ilustrare de caz. Spectacolul se consumă exclusiv în dialoguri - şi n-ar fi aceasta nicidecum o problemă -, dar ele sunt obositor de explicite prin clişeele de conversaţie tipic românească, pe care scenariul nu le evită, ba chiar se grăbeşte să le bifeze de parcă ar fi prima oară când le auzim. Prea rar se întâmplă să fie subtilă abordarea situaţiilor, ca replică şi gest actoricesc, şi prea des se iroseşte forţa de mesaj a poveştii prin glumiţe de umplutură şi prin escaladări neverosimile de situaţie, parcă de dragul escaladării. Se joacă savuros, dar cu o căutare a umorului în orice, cu unicul scop de a ne face să râdem la o vorbuliţă sau gest care n-au de-a face, de fapt, cu sensul poveştii.


Totodată, sunt strecurate în dialog elemente de grai ardelenesc, dar care sunt fie insuficiente (dacă povestea s-ar fi hotărât să fie 100% locală), fie accidentale, iar acest lucru e de neiertat pentru nişte actori profesionişti. În plus, nu se prea aude ce se spune pe scenă; agresivitatea şi forţa sunt jucate şters, mecanic, înţepenit, în genul dialogurilor "de cărămidă" din filmele lui Nicolaescu; scenele sunt rareori surprinzătoare, ca tonalitate a conflictelor, ca şi contrapunct, iar actorii trec fără să-şi dea seama pe lângă o mulţime de accente, conţinute în replici. Aviz, deci, şcolilor de teatru româneşti, aviz pe care mă văd nevoit să-l înnoiesc la fiecare festival de teatru din România.


Deşi actual, veridic (regizorul Bogdan Georgescu având experienţe notabile în proiectele teatrale de intervenţie socială), deşi se râde copios (vezi scena de enumerare a prescurtărilor de chat), Antisocial e nesubtil şi firav.


Regie: Bogdan Georgescu
Dramaturgie: Bogdan Georgescu
Distribuţie (parţial): Anton Balint, Cristina Blaga
Producţie: Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Adi Bulboacă



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2016
 Toate articolele despre Antisocial


0 comentarii

Spacer Spacer