Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Warcraft

Furia taţilor - Warcraft


Cristina Zaharia

Port.ro, iunie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Iubitorii celebrului joc video Warcraft, ca şi cei ai genului fantasy, au acum pe ecrane povestea de supravieţuire pe viaţă şi pe moarte a eroilor cunoscuţi. Orcii, cei pe care îi ştim din ecranizările după Tolkien, au de data aceasta problemele lor, dilemele lor morale, viaţă de familie şi relaţii de prietenie şi onoare.

Cel mai aşteptat film al anului 2016 este, iată, aici. Celebrul joc video de strategie cu personaje fantastice desprinse din universul lui Tolkien a sedus o planetă întreagă din 1994 încoace. Fanii jocului pot acum să-şi întâlnească şi pe ecran eroii preferaţi. Orci de data asta. Căci, nu-i aşa, oricine poate să fie personaj principal, personaj pozitiv.

Este normal ca un film digital, în 3D, să te cucerească cu efecte, să îţi ia ochii cu ample desfăşurări de figuraţie - reală sau generată pe calculator -, cu scenografie îndelung documentată şi migălită, cu arme şi lupte. Iar filmul reuşeşte să bifeze toate capitolele acestea. Cu atâtea jocuri, cărţi de benzi desenate şi armate de fani, nici nu avea cum să nu se îngrijească de detalii. Cadrele, e drept, sunt mereu, din punct de vedere vizual, pline.

Orcii nu sunt troli. Sunt mari, puternici, violenţi, luptători care nu luptă orbeşte. Nu au lentoarea şi mica inteligenţă a celorlalţi. Acum, spre deosebire de Lord of the Rings şi The Hobbit, nu sunt carnivori. În joc şi film sunt stăpâniţi prin magie, aceeaşi care le dă putere şi îi face de neoprit, nişte brute. Din cauza energiei demonice, lumea lor se stinge. De aceea pornesc la cucerirea regatului oamenilor, Azeroth.

Sunt uriaşi în jocul video, însă filmul vine mereu cu exagerarea sa digitală, aşa că aici sunt monumentali. Muşchii bustului şi spatelui supra-supra-dimensionaţi, au acum detalii de textură de piele reuşite. Şi, în plus, au mâini enorme, ca nişte baroase gigantice. Spre deosebire de cei feroce din universul Tolkien, aceştia din joc, războinici sălbatici, au ca particularitate colţii de porc mistreţ. În film reuşiţi, cu trimiteri tribale. Şi, important, orcii sunt de mărimi diferite.

Cel care s-a încumetat să pornească un astfel de proiect ambiţios este regizorul englez Duncan Jones, fiul cântăreţului David Bowie, şi realizatorul unor filme foarte interesante, deosebite SF-uri - Moon şi Source Code. A arătat că poate ţine în mână o poveste dramatică, contracronometru.

El reuşeşte să aducă aproape tot ce trebuie în film, dezvoltând benzile din Ultimul gardian. Aspectul de joc video se păstrează deseori, mai ales la frumoasele filmări aeriene, ca şi trimiterile la Lord of the Rings, cu care se duelează pentru celebritate. Din păcate, pierde. LOTR rămâne în continuare vârful tehnologic şi emoţional în genul fantasy.

Cu personaje puternice, emoţii pe măsură, cod al onoarei, luptele pentru ţară şi rege şi, mai ales, cu fiecare erou din lumea lui pentru fiul său, filmul ştie să te ţină captiv şi atent când este vorba de lupte. Între personaje, între taberele de orci şi oameni. Acestea sunt şi cele mai solicitante, mai ales pentru operator şi cei mulţi de la efectele speciale, cele cu mai mare impact. Rezolvările, loviturile - sonore - dure, mişcările rapide ale camerei aduc încântare. Pe ele le aştepţi cel mai mult.

Din păcate, regizorul are mult prea multe mingi în aer cu care trebuie să jongleze, iar scenele de umplutură, mai lirice, replicile mai ales din acest tip de scene fac de multe ori scenariul uşor ridicol. Mult mai static decât te-ai aştepta, cu multe lacrimi la bărbaţi puternici, cu mult prea multe pauze şi explicaţii. Şi poveşti romantice mai mult sau mai puţin reuşit reliefate în acţiune. Cel mai aşteptat film al anului va fi văzut din curiozitate, dar, din nefericire, uitat ca întreg, în ciuda eforturilor. Sunt câteva scene cu adevărat excelente. Sigur, se poate râde de filmul acesta, indiferent de cât de multe încasări va avea. Când fazele devin siropoase şi melodramatice, când orciţa e bine machiată la prim-plan. Însă acestea sunt detalii faţă de tot ce înseamnă filmul în rest. Trebuie să i se recunoască filmului munca celor de la storyboard, machete, arme şi efecte, fiecare în parte atât de îndelung muncite.

Dar, de fapt, cu ce vine filmul? Spre deosebire de orice altceva de până acum - jocul, LOTR, Beowulf, Dungeons & Dragons - orcii de aici or fi ei poate nişte îngeri căzuţi, dar nu sunt demoni. Răul e bun, cum ni se tot impune în ultimul timp, poate să fie şi el simţitor, iar în film creaturile acestea umanoide au sentimente şi viaţă casnică. Şi asta chiar e emoţionant de urmărit.

Această primă parte - căci, e clar, mai mult ca sigur că vor mai urma - este despre căutările tinerei căpetenii orce Durotan. Despre grijile şi luptele lui, despre soţia şi fiul nou-născut, se pare viitorul rege al seriei care va aduce pacea. Orcul lui este mai puţin verde decât în joc, ca şi soţia sa, şi, mai ales, pruncul cu ochi albaştri cum aveau numai elfii în trecut. Armele nu sunt uriaşe ca în joc sau Conan. Dar armurile au acum detalii grafice care să recomande trecutul de războinic al personajului. Apariţiile acestea iau într-adevăr ochii. Realist structuraţi, chiar dacă cu exces de luptători de wrestling. Păroşi acum, cu păr lung în codiţe împletite, cu bărbi barbare, toţi orcii de aici cu chipuri diferite la care s-a lucrat cu grijă. Probabil cu gândul la viitoarele Comic Con-uri, pentru poze şi suveniruri.

Filmul este foarte democratic şi, în mod ciudat, feminist. Sunt oameni din toate rasele. Regele însuşi nu are ochi albaştri, iar regina pare de culoare. Ca să nu se supere nimeni şi să fie totul corect politic. Şi nu e rău.

Şi-au dorit atât de mult, încât excesele deranjează. Se înghesuie în cadru talmeş-balmeş de construcţii, toate tipurile medievale posibile la care s-au putut gândi, cu trimiteri haotice la Star Wars şi LOTR şi atâtea alte filme. Pare că s-a luat de peste tot, tot ce a fost mai ciudat şi suprapus, înghesuit în macheta oraşului. E o cacofonie de stiluri şi forme, aiuritoare în strângerea lor laolaltă. Sigur, cadrul e plin, ca şi ochii.

Orcii sunt acum personajele importante. Şi, chiar dacă filmul dezvoltă un plan paralel, cu o căpetenie umană - Lothar, războinicul cavaler care-şi apără regele (acesta însă fără vlagă în film) cu preţul vieţii - ei rămân miza principală, rostul proiectului. Lothar, adică Travis Fimmel, pe care îl ştim din frumosul Vikings, echilibrează cu durerea lui povestea. Nu reuşeşte de fiecare dată să te şi convingă, dar nu e vina actorului, doar a scenariului ca de serial tv gen Xena. Rămân, veţi vedea, destule scene de forţă cu el.

Muzica, în exces, fără vârfuri de neuitat însă, îi aparţine lui Ramin Djawadi, cel de la Game of Thrones. Poate data viitoare ar fi utilă şi o temă forte. Filmul aduce, pe lângă haine şi armuri migălite, nume şi o limbă vorbită inventată, cu inflexiuni iarăşi interesante.

Ca la Tolkien, pitici şi elfi strânşi şi ei într-un consiliu. Dar, dacă piticii arată cam la fel ca în trilogiile lui Peter Jackson, făpturile perfecte cu care ne-am obişnuit sunt aici greu de privit. Elfii din filmul de faţă, cu ledurile fosforescente ale privirii lor, mult mai mici, departe de aerul mândru, eteric din filmele cineastului premiat mai sus pomenit.

Filmul are, e drept, umor, mai puţin decât te-ai aştepta şi asta e bine, pentru că povestea e serioasă, tragică, şi mai mult decât bănuiau şi doreau realizatorii, în scenele ridicole.

Merită să vedeţi filmul şi să vă faceţi o idee şi pentru tânărul mag cu incantaţiile lui, probabil cel mai bine şi mai frumos structurat personaj din poveste. Khadgar al lui Ben Schnetzer (v. The Book Thief) ţine aproape singur filmul pe umeri. Îl vom mai vedea, căci rolul lui abia începe în serie.

Filmul aduce după foarte mult timp în genul fantasy grifoni, pe care eroii călăresc până la nori. Frumos, să zicem, peste Harry Potter. Am mai spus, dar mă amuză să o repet. Or fi ei orcii răi, dar unii sunt buni. Aşa că au ochii albaştri, conform clişeului.

Un film despre toleranţă, când nu aspectul e important, ci cât de demn şi drept. Morala e lăudabilă. Rezultatul, din păcate, mai puţin.

Warcraft: Începutul are forţă în el, suspans şi multe scene frumoase din punct de vedere plastic, vizual. Uşa a fost deschisă. Să vedem următoarele mişcări.




 Toate articolele despre Warcraft


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer