Cum spunea cineva, "Ah, păi, expresia stai să-mi trag sufletul înseamnă că trebuie să stăm locului şi să aşteptăm să ne ajungă sufletul din urmă". Asta se leagă de un text de acum cîteva numere, în care vorbeam despre cum e să te mişti prea repede şi să-ţi laşi sufletul în urmă. Vin şi spun acum că am putea zice şi "stai să-mi trag timpul", pentru că şi cu timpul trebuie să avem răbdare şi să-l aşteptăm să ne-ajungă din urmă (adică amintirile de care nu ştim să ne despărţim). Dar el se mişcă azi tot mai repede. Iar uneori ne-o ia înainte.
Zilele trecute am văzut şi eu, în sfîrşit, The day after tomorrow de Roland Emmerich. S-a întîmplat, dar a nimerit exact pe eveniment, adică pe efectele uraganului Katrina. Filmul a avut premiera anul trecut, a părut atunci un SF cu bătaie serioasă, totuşi lungă în real, iar eu l-am văzut acum ca pe un film foarte actual. Că venea tornada şi smulgea termopanele din geamuri şi tăia zgîrie-norii în două? Şi la televizor am văzut geamurile zgîrie-norilor din New Orleans sparte de vînt pînă la ultimul etaj. Vedeam în film cum vine valul şi inundă New York-ul? Am văzut şi la televizor cum a fost în New Orleans, pe malul aflat sub nivelul Oceanului. Cît despre partea cu îngheţul, asta nu mi s-a părut deloc imposibilă, ci ca făcînd parte din capitolul următor. Spunea un prieten că are senzaţia, aşa, în general, că sînt lucruri pe care n-o să le mai prindă. "Aş, spun, nu ziceai asta şi anul trecut, cînd ai văzut The Day After Tomorrow? Şi, uite, acum c-o vezi pe Katrina, ce mai zici?"
S-o spun pe aia cu "timpul nu mai are răbdare"? Dar ce l-a apucat, frate? Nu mai poţi să judeci în termeni de "nu mai apuc eu nu ştiu ce...", că rişti să fii contrazis curînd de evenimente. Lucrurile se mişcă atît de repede, încît perioada de graţie dintre stadiul de proiect şi realitate se micşorează vertiginos. Nu gîndeam eu mai bine într-un vis de anul trecut - "nu mai prindem anul 1995"? Căci se pare că, la cum merg lucrurile, nici trecutul nu ne mai prinde din urmă. Oare cum ar putea un regizor să arate în imagini lipsa timpului? Întreb pentru că acum doi ani, la începutul unei perioade în care toată lumea se muta, se despărţea, divorţa - adică era aşa, o agitaţie, ca la animale înainte de furtună -, am avut ciudata revelaţie a faptului că totul se termină.
Acei oameni nici nu s-au născut încă
Cum poate arăta un regizor de film că se termină timpul? Să facă ceva în felul în care a figurat Wolfang Petersen neantul în Neverending Story? Adică o chestie ca un vînt turbat care vine şi muşcă din scenografie? Dacă ar imobiliza totul n-ar fi corect, pentru că timpul ar continua să existe, chiar dacă ar rămîne nemişcat. Poate că numai fotografiile surprind lipsa timpului, pentru că orice fotografie scoate timpul din ecuaţie. Nu e adevărat că-l imortalizează. Fotografiile golesc timpul de miez, sînt ca nişte fantome. (Nu degeaba în The Others Alejandro Amenabar se lega de ideea că fotografiile fură sufletul.)
N-aţi observat că în fotografiile vechi cu străzi şi oraşe e uneori atît de pustiu, ca şi cum n-ar fi existat pe atunci oameni? Iar senzaţia pe care v-o dau portretele (de pildă, cele făcute de Lumiére) nu e că acei oameni nu numai că au murit, dar nici că nu s-au născut încă? Există doar în spaţiul celor patru linii, ca nişte iluzii captate într-un moment de graţie. De unde familiaritatea pe care ne-o inspiră uneori aceste fiinţe şi locuri? Ca şi cum le-am şti de undeva? Probabil că timpul e pînă la urmă un fel de materie al cărei gust îl păstrăm toţi în gene şi pe care îl bănuim şi căruia aproape că-i putem pipăi textura. Mai ales în fotografiile vechi, schelete de pe care timpul a fost eviscerat. Curios, mai apropiate ne sînt pozele vechi decît cele jurnalistice, rupte din realitatea imediată. Acestea sînt clişee în oglindă, în care ne recunoaştem în dimensiunea aceasta, a prezentului. Pozele vechi ne pun însă în legătură cu timpul, în ce are el mai grav şi mai abstract.