Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Discordia

Un El (Rareş Hanţiu) şi o Ea (Ilinca Hărnuţ) - doi tineri (frate şi soră?) la vârsta studenţiei - locuiesc într-o vilă elegantă, dorm în camere separate, joacă badminton (sau se fac că joacă, la fel ca în finalul din Blowup), mănâncă şi - în cea mai mare parte a acestui "film despre rutină" (Ionuţ Mareş) - tac. La un moment dat, comentează un film (Birdman) pe care tocmai l-au văzut la cinema. El, "cu o serie de frustrări" şi "pătimaş", îl desfiinţează, acuzându-l pe regizor de snobism şi "ipocrizie". Astfel, filmul lui Innaritu nu este - aşa cum pare - un "tribut" adus unor clasici ai cinematografului pentru că nu e - crede El - suficient "de nişă", nu se adresează "unui public avizat", nu e "pentru festivaluri de film". I se pare că operează greşit cu clişeele (fără să şi le asume), "ca şi când ar fi găselniţele lui". Ea încearcă să îl tempereze, sfătuindu-l să fie "mult mai echilibrat în afirmaţii". Spre final, după o sticlă mată, are loc o încăierare între Ea şi un intrus despre care nu ştim mai nimic. El, cu o rachetă de badminton, îl loveşte pe atacator mortal. O crimă fără pedeapsă şi care - nefiind conştientizată ca atare - poate nici nu a fost crimă. Cele două personaje privesc, în ultimul cadru, spre spectator. Ca şi cum l-ar întreba: Ei, ce-ai văzut, ce-ai priceput?


Am priceput că Discordia lui Ion Indolean (care, la rândul ei, aduce un tribut câtorva filme recente - Kis uykusu / Winter Sleep, La grande bellezza, Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism) mi-a amintit de primele filme ale lui Mircea Veroiu din prima jumătate a anilor '70. Prin preocuparea vădită pentru atmosferă (director de imagine: Marius M Bogdan, decoruri: Kinga Erdely), prin dispensarea de orice fel de "ţesătură dramatică", prin elaborata (dar statica) punere în cadru. Prin aceeaşi preţiozitate trenantă a tonului narativ. Plastica filmului, care - nu e deloc puţin lucru - parcă îşi propune să (re)deprindă privirea spectatorului să iscodească toate geometriile poetice ale unei imagini de film, este o reuşită. Dar în raport cu ce? Care este, totuşi, miza? Filmul pare epurat nu doar de orice suflu epic, ci şi - adesea - de orice suflu interior. Iar banda sonoră a lui Adrian Enescu - linii melodice minimaliste şi stranii efecte de synthesizer, ca nişte flashuri - lasă şi ea senzaţia de pustiu, de inutil, de tăcere opacă, de vid. Şi, uneori, creează o anume stare de aşteptare, un anume mister.


Ca să nu ajungi să fii copleşit de idei, de învăţătură, e nevoie să-ţi doreşti să deprinzi discernământul ("echilibrul", cum spune Ea) şi să nu oboseşti să-l cercetezi, să ţi-l asumi. Abia atunci - ca gânditor, cărturar sau cineast - nu (te) vei trăda. "Trebuie să iei fiecare film pe care îl discuţi în registrul în care filmul ăla e lucrat..." - mai zice Ea. Am acceptat registrul minimalist-auster al Discordiei. De-acum, cu emoţie şi bucurie, nu mai aştept decât devenirea întru fiinţă a celui care - împreună cu câţiva prieteni - a gândit-o şi făptuit-o. Şi, iată, îşi pune probleme serioase despre locul şi rostul unui "film de autor" ce-şi respectă publicul, intră în dialog cu el şi îi stimulează spiritul critic.