Spion, agent supertalentat şi antrenat, expertul în autoapărare cu abilităţi ieşite din comun. Un fel de James Bond american, dar mult, mult mai atletic, mai agil, mai rezistent. Şi, în multe privinţe, cele trei filme de până acum cu eroul imbatabil (plus un film în care este doar pomenit) au depăşit în ritm, efecte, urmăriri sau cascadorii franciza britanică mai stilată. Seria Bourne a devenit etalon în filmul de acţiune, iar Matt Damon actor respectat în acest gen. Aşadar, cum să nu vii să vezi cum se încheie?
Seria Bourne şi-a plimbat eroul în multe locuri, iar filmul de acum continuă schema cu succes. Mereu anunţată printr-un insert, locul acţiunii şi de filmare este oferit rapid în câteva cadre largi, prilej ca oraşul respectiv să se desfăşoare plastic, frumos, în faţa ochilor spectatorilor. Efect garantat, mai ales pe ecran larg. Islanda, Roma, Atena, Londra, Berlin, Vegas - toate filmate acum cu mare atenţie, foarte îngrijit, din unghiuri originale, flatante, mai ales cele de noapte. Aşadar, din start, un film costisitor.
Regizorul de acum optează să vadă de foarte de aproape (şi noi la fel) ce se întâmplă aici, o foame de chipuri oferite în multele prim-planuri. Cadrul e mereu strâns, aproape cu zgârcenie, concentrat pe personajele prinse în acţiune. Şi, ca noutate, pentru a mări doza de dramatic şi suspans, camera este extrem - dar, ştiţi, extrem - de mobilă, cu bâţâiala aia pe loc din serialele tv. Ca să simţi că eşti în mijlocul focului, că ce se întâmplă e real, e tragic. Sigur că acţiunea este iar 100%, non-stop. Te ţine prins şi face credibil totul, dar uneori parcă e prea excesivă dorinţa asta de a te face să tremuri, ochii, pe parcurs, ţi se fac praf. Uneori - a fost şi cazul meu - îţi doreşti câteva secunde de "normalitate", de filmare calmă, asumată, clasică, în care, zic, fiorul dramatic s-ar fi simţit mai abitir, iar atenţia ar fi stat lipită de ecran mereu. Dacă s-a putut în serie, de ce nu ar fi fost cazul şi aici, mai ales acum la sfârşit? Aşa că rămâi cu impresia că scenariul e cam subţire şi se încearcă să ţi se ia ochii în felul acesta.
Desigur, sunt şi aici prezente cursele-urmărire - frumoasă cea pe motocicleta poliţiei în Atena - însă scenele sunt de data acesta foarte (prea) lungi. Iar regizorul Paul Greengrass, realizatorul trilogiei (fără filmul de debut al seriei) ne oferă o poveste de data aceasta mai simplă, mai statică, mutând centrul de atenţie al poveştii. Sunt şi aici explozii şi jocul de-a şoarecele şi pisica, mor şi de data aceasta oameni (dragi), se mută şi acum acţiunea de colo-colo pe vechiul continent, sunt şi aici lupte, împuşcături şi înfruntări cu pumnii.
Ultima parte vine însă cu o incredibilă reţea de supraveghere, cu o halucinantă (dacă stai să te gândeşti) posibilitate de depistare a fiecărui pas, indiferent de ţară, o conspiraţie la nivel înalt despre supravegherea totală. Iar asta, aici, mai mult decât suspansul acţiunii turate la maxim, chiar dă fiori. Tehnologia (americană) se etalează generos, în multe detalii, iar lupta se dă mai mult pe monitoare decât cu puşca sau pistolul. Un hacker e mai puternic decât un agent trimis pe teren. Lupta adusă la zi. Apare în peisaj încă un personaj feminin puternic, cum a avut fiecare film din serie, aici Heather Lee, şefa operaţiunilor cibernetice CIA, cea care va face jocul manipulării şi mai complicat. Tânăra Alicia Vikander intră şi ea în franciza de acţiune, cu bine, convingător.
După ce Bucureştiul a fost pomenit şi în Captain America: Război civil de către Luptătorul iernii, apare şi de data aceasta, dar la fel, deloc onorant, fiind menţionat în legătură cu un traseu al unui hacker.
Vincent Cassel ca personaj negativ, pitbull lansat la atac pe urmele eroului, cu acest rol fizic foarte credibil şi bine în cadru.
Miza şi atracţia filmului este dată de prezenţa lui Tommy Lee Jones care ajunge înspre final la o scenă de înfruntare gen Batman-Joker. I se datorează actorului senior echilibrul poveştii.
Filmul acesta despre conspiraţie la vârf, când toată lumea trădează şi se face în jocul puterii între serviciile secrete, schimbarea de generaţii pe faţă, cu compromisurile de rigoare, spectaculos şi cu tensiune, reuşeşte să tragă un semnal de alarmă despre "Big Brother" (na, "la convenţii îi recrutăm pe cei mai mulţi") şi să fie de propagandă şi patriotic în acelaşi timp.
În ciuda unor deşirări şi rezolvări cam trase de păr, povestea de acum are momentele ei de forţă - în special la urmăririle din Londra şi Las Vegas (ce unghiuri frumoase!) - şi un final lăsat deschis pentru viitoare posibile alte rezolvări.
Pentru că, nu-i aşa, Binele, Dreptatea şi Adevărul trebuie să învingă.